Am să scriu un milion de poeme
rotunde
într-o nouă formulă poetică.
Pentru că am rămas cu luna în braţe
şi mă luminează de sus
să nu-i ghicesc rădăcinile.
Fiecare pictor mută copacii spre durere,
la jumătate de drum
aşteaptă serile cu capătul lor funerar
aceeaşi umbră dintotdeauna
ne spulberă vârstele
pe caldarâm,
şi cetele de melci
în care mi-au sângerat picioarele.
E al tău poemul
cât să-ţi îndoieşti greutatea pe arcă
şi să scapi amurgul fiinţei
în viscolul de lumină.