Sînt mai bine de trei decenii de cînd pastorul Martin Luther King a pronunţat aceste cuvinte: „I had a Dream”. Am visat... Pastorul a fost ucis de suprematiştii albi, dar visul lui nu a murit. Azi, negro-americanii sunt egali în drepturi cu cei albi. Unul din ei a devenit Preşedintele Statelor Unite. Nu numai că apartheidul, rasismul au fost interzise, dar populaţia Americii îi consideră pe concetăţenii lor de culoare, oameni care trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi. Nu ştiu dacă l-au pus sau nu pe pastorul negru în rîndul Părinţilor Naţiunii, dar el a avut un rol tot atît de însemnat ca şi Washington, Revere, Franklyn, Smith... în formarea unei adevărate democraţii – probabil singura adevărată! – pe teritoriul Statelor Unite. Iar cuvintele lui sunt tot atît de cunoscute pe teritoriul Americii ca şi cele ale Imnului sau ca vreo replică celebră a vreunui actor celebru. Puţini oameni politici au rămas în cartea de istorie americană printr-o frază.

„I had a Dream.”

Noi nu mai avem un Vis. Avem mai multe, toate importante – dar cît se poate de pitice. Vrem o uşă de stejar. Sau un termopan. Sau vreo maşină second-hand. Uneori, o cameră în plus la vila noastră. O vacanţă într-o ţară exotică. Haine de boutique şi un ceas Rolex. O amantă. Cel mai adesea înlocuim cuvîntul „sau” cu „şi” – şi vilă, şi maşină, şi vacanţă, şi... Iar suma tuturor acestor vise este cîştigarea admiraţiei (sau invidiei, mai curînd) semenilor noştri. Să le avem – dar nu aşa, în sine, ci să crape rînza în „semeni” că noi ne-am descurcat mai bine.

Pentru împlinirea acestor visuri mărunte, ne pretăm la orice. Cel mai adesea intrăm în politică, dar şi alte mijloace sunt permise. De exemplu, o rudă cu putere cade bine. Un prieten, cunoştinţă... Cîrdăşia este apreciată prin utilitatea ei. Şi tupeul face, uneori minuni: nu oricine are îndrăzneala să se ducă la un magistrat să îi bage un plic în buzunar pentru a-şi rezolva o problemă. Nu oricine poate face donaţii vreunui partid – condiţional. Nu oricine poate închide ochii la aventurile nevestei cu vreun mahăr. Nici să îşi prostitueze fiica. Nu oricine e gata oricînd să îşi trădeze crezurile, prietenii, partidul... Nu oricine e în stare să mintă cu neruşinare, să-şi încalce obligaţiile şi promisiunile, să îndoaie legile în interesul personal şi de grup, să le încalce fără scrupule... Mulţi sunt – dar nu chiar oricine. Mai sunt, pe ici pe colo, excepţii. Din Marea Cartă a Libertăţilor au învăţat foarte bine chestia în care se garantează fiecăruia „dreptul la fericire”. Avem nu numai dreptul, avem de-a dreptul datoria să fim fericiţi aici, pe pămînt, chiar cu preţul de a încălca toate libertăţile celorlalţi!

Dar cum de suntem în stare să facem toate aceste lucruri? Poate, pentru că am pierdut inocenţa copilăriei. Nu mai credem în poveşti. Nu mai credem în basme. Nu mai credem în Făt Frumos, în Harap Alb. Nu ne mai împiedicăm în crezuri, în vise. Nu mai avem un Vis pentru care să ne jertfim. Am devenit cît se poate de pragmatici. Trăim în Lume şi ştim să profităm de ce are ea să ne ofere. A trecut vremea cînd unii încă mai vroiau să fie un Don Quijote. Ne-am „înţelepţit”. De ce să ne irosim, luptîndu-ne cu morile de vînt? Între timp alţii, cu nimic mai buni decît noi, se „realizează”. Nu numai că deranjăm pe unul şi pe altul, poate chiar prieten – dar între timp nici nu facem Bani. Şi chiar dacă nu îi vom putea lua dincolo (nu mai mult decît ortul pus pe ochi), Banii sunt totuşi singurul Zeu al Lumii! Cu ei îţi poţi cumpăra, eventual, vreo 4-5 Harapi Albi care să îţi ducă lupta. Şi cîţiva popi care să aibă grijă de sufletul tău...

Probabil sunt multe explicaţii ale faptului că am intrat într-o tranziţie din care nu mai ieşim. Chiar eu am găsit cîteva. Îmi ziceam de lipsa de responsabilitate. De incompetenţă. De spiritul gregar şi de imoralitate. De „descurcăreala” noastră nativă, ancestrală. De o vreme am început să mă gîndesc însă la acest lucru banal: nu avem un Vis. Nu mai ştim să visăm. Cum poţi face o reformă dacă nu o visezi mai întîi? Dacă nu ştii la ce vrei să ajungi. La a fi gata de orice sacrificiu pentru a-ţi împlini Visul. A deveni, într-un fel, fanatic al Visului tău, refuzînd orice compromis, tăind punţi, renunţînd la familie, la prieteni, la clasa din care faci parte, la categoria profesională... Să te prinzi în Jocul Ielelor cu orice risc.

Desigur, la noi nu se mai întîmplă de mult timp acest lucru. Putem spune că un Vis au avut cîţiva domnitori – care au îmbrăcat cămaşa morţii. Au avut Paşoptiştii, între 1840-70, cînd au întemeiat statul modern romînesc. A avut Spiru Haret, întemeind învăţămîntul românesc modern. A avut Titulescu, punînd România pe harta Europei. Puţini, mult prea puţini...

Iar azi? Cum  pot eu crede că voi asista la o reformă, în orice domeniu, în timpul vieţii mele, dacă nu există absolut niciun politician român care să viseze? Care să aibă un Vis. Ei au visuri mărunte: să ajungă parlamentar, să doarmă pe acolo, să aibă privilegii, să se îmbogăţească, să ajungă la băierile pungii, să apară pe la TV, să îi înlocuiască „pe ceilalţi” la ciolan... Nici măcar unul nu are un Vis, chiar banal: să facă o canalizare, să adune căţeii de pe stradă, să facă o şcoală modernă sau un spital bine dotat, să facă un act de cultură. Au doar promisiuni pe care le încalcă atunci cînd s-au văzut cu sacii în căruţă.

Da, pînă cînd nu voi auzi un politician spunînd că el încă mai crede în Făt Frumos, nu o să am încredere în el. Pînă cînd un român nu va spune „Am un vis” – eu nu voi crede în reforma statului românesc. Asta e principala îndoială pe care o am la adresa lui Băsescu. Are şi el un Vis (care nu poate fi şi al meu!): să intre în cartea de istorie. În carte de istorie sunt şi Zelea Codreanu, şi Petru Groza, şi Ceauşescu, şi Iliescu. Ce dacă va fi şi Băsescu acolo? Este el în stare să viseze pentru noi? Parcă n-aş crede...