M-au întrebat mai mulţi, pornind de la articolul de fond al lunii trecute, de ce nu scriu mai multe despre Biblie. Dacă tot ştii - au zis ei cu oarece ironie. Au fost câţiva care m-au luat şi ei la întrebări, tot ironic: şi pe asta o ştii? De ce nu laşi tu pe cei ce se pricep să o facă...
Dar iată că-ntr-o bună zi (şi bună era!), Dumnezeu şi-a adus aminte de bieţii oameni rămaşi în viaţă şi a oprit Potopul. Ba şi-a făcut şi semn să nu mai uite: a pus pe cer curcubeul. Aşa că, la sfatul lui Dumnezeu, bunul (şi dreptul) tată Noe s-a dat jos de pe arcă, văzând el că porumbelul şi-a văzut de drum. Şi a dat jos şi toate foşgăiala de dibitoace, lăsându-le libere să umple din nou pământul. Aşa de bine l-au umplut, ne spun bibliştii, că unele au ajuns tocmai în Australia, neoprindu-se niciunde pe drum şi învăţând să înoate, pentru a-şi ocupa locul „după felul lor”....
Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secţiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, sau Pentateuh. Urmează Profeţii (Mari - şase, şi Mici - 12) şi Scrierile.
Ca de obicei, după ce dă imaginea generală, editorul se concentrează asupra „poporului ales”. În acest caz, el este urmaşii lui Shem, semiţii. Pentru că, zice cronologul, stră-nepotul lui Shem a fost Eber, străbunul evreilor.
Înainte de a începe povestea lui Avram, Editorul face din nou o pauză. Folosind scrierea sursei P („Preoţească”), dă din nou genealogia neamului lui Shem până la Avram. Vedem că vârsta petriarhilor începe să scadă. După ce Şem trăieşte şase sute de ani, fiul lui, Arpacşad trăieşte „doar” vreo 440, ca şi fiul acestuia Eber – dar începând cu Peleg vârsta se reduce la ceva peste 200... De asemenea, vârsta la care patriarhii dau naştere întâilor lor născuţi scade dramatic – de la 100 la cca 35. Avram va fi excepţia.
Să vedem, dar, prin ce aventuri a mai trecut Avram. Din Egipt s-a întors la Betel - pe când acesta era doar un loc pe înălţimi, de adus jertfe, şi a chemat din nou Numele Domnului. E bine să o faci cât de des, mai ales dacă ţi-a ajutat în afacerea cu Faraon. Iar cu Avram era nepotul Lot, care avea şi el „oi, boi şi corturi" - deşi nu ni se zice dacă îşi vânduse nevasta vreunui egiptean. Şi cum locul nu era mare, iar „Cananiţii şi Feresiţii locuiau atunci în ţară", ciobanii lui Lot (Biblia îi numeşte „păzitori") se cam băteau cu cei ai lui Avram pe locurile de păşunat (deci, Mioriţa este universală...). Aşa că unchiul i-a zis lui Lot să îşi cam caute de drum, să nu se ajungă la lucruri mai rele... „Oare nu e toată ţara înaintea ta?", zice bătrânul Avram, care deja se considera stăpân peste Canan, bazându-se pe cuvântul Domnului. Şi acesta (Lot) a ales să se ducă pe Valea Iordanului, un adevărat Eden pe pământ, zice biblistul - înainte să fi distrus Domnul Sodoma şi Gomora.
Am vorbit, deci, despre cine şi când a(u) scris Torah. Desigur, bibliştii conservatori pot nega aceste descoperiri ale bibliştilor care acceptă "critica formei" ca bază de lucru şi nu iau mot-a-mot tradiţiile şi afirmaţiile din Biblie. Personal, pe mine mă interesează mai puţin dacă aceste cărţi au fost scrise de Moise sau redactate de Ezra - cât timp găsesc în ele ceea ce caut...
Am stat să gândesc cum voi proceda în continuare: să continui să scriu despre autorii celorlalte cărţi din Vechiul Testament (VT), eventual şi din Noul Testament (NT), sau să trec direct la prezentarea Torei - amintesc, a primelor cinci cărţi ale VT? Poate e mai bine să prezint "autorul" atunci când voi ajunge la cartea respectivă - iar pe autorii cărţilor din Noul Testament atunci când voi termina să vorbesc despre Vechiul Testament. Dar iarăşi, poate e bine să trecem peste acestă parte mai puţin plăcută tradiţionaliştilor, aşa că în acest articol voi termina de prezentat restul cărţilor din VT, urmând ca în articolul de luna viitoare să vorbesc despre autorii Noului Testament.
Vorbind despre Lot, am luat-o înaintea poveştii (biblice). Căci Cartea e mai ales despre Avram, nu despre Lot. Deci, să vedem Făgăduinţele Domnului către Avram pe când acesta trăia în Ţara Cananului (şi nu, deocamdată, a lui Israel).
Imediat după ce s-a despărţit Avram de Lot, i s-a arătat Dumnezeu şi i-a spus (cam aşa): tot ce văd ochii tăi de jur-împrejur, al tău este - căci ţi le dau Eu. Şi vor fi ale tale şi ale seminţiei tale în veac. „Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea fi numărată." Din această afirmaţie putem presupune că cei creştini, care iau de bună afirmaţiile lui Pavel, se cam înşeală văzând în „sămânţa lui Avram" pe Iisus - pentru că Iisus nu a fost „mulţime", ci unul, şi a fost uşor de numărat... Poate mai mult temei au când afirmă că „sămânţa" sunt creştini de azi, Biserica, va să zică.
V-am spus că despre ei vom vorbi acum. Iacov, zice Biblia, trăia în ţara Canan, acolo unde tatăl lui locuise ca străin. Străin fusese şi Avraam, şi Isaak, acum era şi Iacov... E drept, ei cumpăraseră ici şi colo „ogoare", ca de exemplu la Hebron sau Sichem. Dar la Sichem nu se puteau întoarce, aşa că s-au dus la Hebron.
Cei ce au avut un mare rol în formarea Canonului Noului Testament au fost "ereticii", în primul rând Marcioniţii (din "şcoala" lui Marcion din Sinope; până spre sec. III d.Hr. ajunseseră să numere sute de mii de credincioşi. Numai faptul că împăratul Constantin a impus creştinismul "ortodox şi catolic" ca religie de stat a făcut ca mulţi dintre noi să nu fim Marcioniţi, Arieni sau Gnostici...). Aceştia respingeau în totalitate moştenirea iudaică, pornind de la afirmaţia că Iisus era Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu - şi nicidecum om. Deci, nu era deloc important faptul că el se născuse, aşa cum afirmau ceilalţi creştini, din familia lui David. El era "uns" (mesia) prin puterea lui Dumnezeu, şi nu datorită profeţiilor. Din acest motiv, respingeau din start atât cărţile Vechiului Testament, cât şi cărţile autorilor evrei. Singura excepţie era Paul - ale cărui scrisori le acceptau în parte. De asemenea, acceptau Evanghelia după Luca (fără povestea nativităţii) şi partea a doua a Faptelor, cea în care se vorbea despre misiunea lui Pavel către gentili.
Tribulaţiile lui Abraham au continuat, în ciuda faptului că îşi schimbase numele. Sau poate tocmai de aceea. După distrugerea cetăţilor din câmpie (şi păcatul dintre Lot şi ficele lui), aflăm că Abraham porneşte spre „ţara de meazăzi” – spre Gerar. De fapt, Gerar este aşezat cumva spre vest de Hebron, „în ţara Filistinilor” – cum spune autorul, introducând un alt anacronism. Filistenii aveau să ocupe regiunea la vreo cinci sute de ani după Abraham...Dar e adevărat, Gerar era o cetate în nordul Negev-ului, regiunea care însemna pur şi simplu „sud”, cea care se întinde la sud de Canan până în Sinai şi golful Mării Roşii şi spre răsărit, în nordul peninsulei Arabia. Singura localitate mai la sud de Gerar urma să fie Barsheba, întemeiată chiar de Abraham.
Şi iată că a venit timpul să ne aplecăm asupra Bibliei pentru a o "citi" împreună. Începem, desigur, de la început, cu prima carte - cea a Facerii, a Genezei. Şi chiar de la început: de la Facerea Lumii. Cum scriam într-un articol precedent, Facerea face parte din cele cinci cărţi atribuite lui Moise. Englezii numesc această carte Genesis, de la cuvântul grecesc genesis, însemnând "facere", "naştere". Evreii îi spun Beresith, după primele cuvinte ale primului verset: "La început a fost..." Deci, cartea se numeşte, pur şi simplu, "La început". Prin asta ea seamănă cărţii care prezintă mitul sumerian al Creaţiei, care se numeşte Enuma Elish - "la început", în limba sumeriană. Cercetătorii ştiu ca nu este singura asemănare între cele două "cărţi". Cum influneţa babiloniană asupra religiei iudaice nu e mică, iar tradiţia afirmă că Avram s-a născut în oraşul sumerian Ur, nici nu ar fi de mirare...
Comentarii