Vasile Posteucă - poezie inedită

Submitted by Redacţia Atheneum on Wed, 01/25/2006 - 01:11

 

O, Doamne, azi te simt atât de-aproape...
Dece nu te-am văzut aşa şi ieri?
Mi-se lăsase noaptea pe ploape,
Şi'ngenunchiasem trudnic sub poveri.
Era'ntre noi un nesfârşit de ape...

Acum Te văd în lucruri, în icoane,
În zâmbetul Mariei către Prunc,
În râsetul mulţimii pe maidane;
Acesta eşti Tu: "hic et nunc"
În toţi. În mii de milioane...

Te-am fost văzut odată la'nceput.
Vorbiam de Tine ca de-un dor, de-o foame,
Ce m'a ţinut în iarnă şi-am zăcut;
Şi Te cântam pe nesfârşite game
De cer, de răzvrătire şi de lut...
Dar chipul Tău a prins să se destrame...

Pe urmă noaptea, Doamne. Prin deşert...
Şi plânsetul şi deznădejdea. Drumul,
Spre-acelaş loc al inimii, incert,
Pe care mi-l acoperise fumul
Şi negrele păcate cu duiumul...
Şi când era să cad ai spus: "te iert"...
Jertfeşte-mă de-acuma, ca pe-un ied.
De-acuma merg cu Tine Doamne. Cred...
Dar merg numai în orele când şed...


Vasile Posteucă - poezie inedită
10 Ianuarie, 1953