Cine ne sabotează sistemul?

Se spune că „sabotaj" are provenienţă franceză. E oarecum clar dacă fonetizăm cuvântul. Dar dacă vrem să ştim cum a fost inventat cuvântul, vom citi mai departe...

Se spune că în societatea tradiţională din Europa dinainte de revoluţia industrială, au fost inventaţi saboţii de lemn pe care îi mai vedem şi azi în ferestrele magazinelor cu preţuri extrem de umflate pentru turiştii ce gonesc către Amsterdam în fiecare an. Odată cu invenţia maşinăriilor, oamenii au fost rugaţi să vină la fabrică încălţaţi în saboţi. Povestea spune mai departe că enervat de viaţa de fabrică, unul dintre muncitori a aruncat sabotul în maşinăria care s-a oprit din cauza impactului cu obiectul tradiţional de lemn.

Simbolismul acestei povestiri se traduce azi în societatea românească fără probleme în câteva aspecte ale vieţii de zi cu zi. Un aspect interesant pe care îl voi discuta este sabotajul politic de către cultura politică tradiţională a românilor. Subiectul nu este unul despre care oamenii de rând (tradiţionalul „Nea Caisă") din România discută la cafea  în fiecare dimineaţă. Cultura politică şi mentalităţile preconcepute care au rămas sub cele 20-30 straturi de epidermă şi dermă ale românilor sunt subiecte neimportante pentru omul de rând, care este prea preocupat cu ce va mânca mâine sau cu ce va plăti întreţinerea. Aşa că subiectul a rămas de dezbătut între academicieni, profesori, organizaţii non-guvernamentale şi cei care se mai obosesc să citească presa „liberă."

Sabotajul din România, în care sabotul tradiţiei noastre încetineşte mecanismul politic al ţării, a devenit o problemă. Românii, ca tot omul, au probleme. Singura problemă majoră, însă, este negativismul, pesimismul dominant al societăţii noastre. Se face că eram în România când într-o bună seară de vară, la PROTV, Andreea Esca apare, ca de obicei, cu sloganul cotidian, zâmbăreaţă şi distrată. După prezentarea altor ştiri, expresia feţei i s-a schimbat: un studiu arată că Românii sunt cei mai pesimişti oameni din lume (din păcate nu îmi aduc aminte de cine a fost efectuat sondajul/studiul respectiv). Dramatic, ca la CNN, fără loc de „bună ziua", fait accompli, Andreea ne spunea că ăştia suntem şi asta este... Poate aşa ne este scris.  Nici măcar Radu Moraru sau Marius Tucă nu au îndrăznit să arate că mai mult de 50% din populaţia lumii trăieşte în condiţii mai mizere ca ale noastre sau că, deşi sărăciţi de un război etnic şi de puteri imperialiste, Ruanda şi Burundi au popoare mai fericite. Şi Bosnia, şi Nicaragua, şi Mexic, şi Sri Lanka şi şi şi. Nu ni s-a spus că nu avem nici jumătate din motivele altor popoare sau grupuri etnice să ne plângem de milă. Ziarele de anul trecut spun că 86% din români sunt nefericiţi din cauza nivelului de trai. Şi din ce alte cauze?

Ziarele din decembrie ne spun exact ce ne supără şi ce ne sperie, potrivit unui sondaj realizat între 1-15 septembrie 2003, sondajul „Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia publică". Sondajul face parte din proiectul mai amplu „Extremism în România", iniţiat de Institutul Pentru Politici Publice, fiind primul studiu cu această tematică şi de această amploare efectuat în România. Şi tocmai bine, că informaţia este uşor accesibilă celor cărora le pasă. Să vedem ce s-a mai dovedit că ne indispune (nu prin reducere la absurd, ceea ce se face de obicei în mecanismul nostru sabotat).

„84% dintre români consideră că bogaţii şi oamenii cu putere îi privesc de sus pe ceilalţi, 80% afirmă că cei de la putere fac ce vor, neţinând cont de legi, iar aproape 7 din 10 români afirmă că partidele există doar pentru politicieni şi că în România nu te poţi îmbogăţi decât pe căi necinstite. Mai mult, două treimi din populaţie resimte o nostalgie faţă de comunism, fiind de părere că în acea perioadă oamenii aveau mai multă încredere în viitor. Opiniile românilor măsurate prin acest sondaj indică existenţa unei puternice tendinţe spre autoritarism, astfel 84% dintre respondenţi sunt de acord că „România are nevoie de un conducător puternic care să facă ordine în ţară", 65% sunt de acord că „lucrurile ar merge mult mai bine dacă toată lumea ar asculta întotdeauna de ordinele autorităţilor", 54% cred că „păstrarea ordinii publice este mai importantă decât respectarea libertăţilor individuale", şi că „ascultarea şi respectarea autorităţilor sunt cele mai importante lucruri pe care copiii ar trebui să le înveţe." 36% dintre români tind să sprijine cenzura şi 20% consideră că bătaia este un mijloc bun de a-i învăţa pe copii cum să se poarte. 22% dintre respondenţi sprijină ideea unui regim militar în România, iar o treime din români sunt de părere că ar fi bine să existe un singur partid politic."

Rezultatul mă sperie, dar din păcate nebunia continuă, şi este documentată:

„Românii tind să aibă atitudini negative şi faţă de anumite revendicări ale etnicilor maghiari din România. Astfel, 81% dintre români nu sunt de acord ca maghiarii să folosească limba lor maternă în relaţiile cu administraţia publică în zonele unde sunt mai mulţi decât românii şi 88% sunt împotriva acordării unei libertăţi mai mari judeţelor în care maghiarii sunt majoritari."

În 1935, Mircea Eliade vedea reacţiile ANTI-tolerante (ANTI-ism) ale Românilor, câteodată alarmiste, ca şi gerate de un „imbecil complex de inferioritate faţă de străini [...] Toleranţa noastră «proverbială» este o tărie, nu o slăbiciune."

Scriind în 1940 despre „bunăvoinţa şi toleranţa noastră " faţă de „evreime ", marele istoric Nicolae Iorga a ajuns la concluzia că „românimea" ar fi „de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori. " Deci avem oarecum o istorie de ANTI-ism.

Problema este că o nouă constituţie a fost votată deja.

Se face că la data de 19 Octombrie, pe o vreme mizerabilă în întreaga ţară, s-a petrecut o minune: deşi numai 34.3 % din totalul populaţiei votase până la orele 15.00, la închiderea urnelor de 55% îşi spuseseră părerea. 20% din oameni au „fugit" la vot în ultimele câteva ore. Bun, poate chiar aşa s-a întâmplat, şi dacă aşa a fost, mă iertaţi, dar nu am văzut pe nimeni grăbindu-se să voteze (în afară de ai mei bunici care îşi fac datoria de cetăţeni ai statului român. Dimineaţa la prima oră, când merg la vot gătiţi ca de duminică dimineaţa, speră sincer ca situaţia sabotului din mecanismul politicii româneşti să fie remediată).

Şi poate râdem, dar iarba nu e mereu verde.

Prin amendamentul articolului 119 am votat că „În condiţiile prevăzute de legea organică, actele administraţiei publice locale şi desfăşurarea procedurii utilizate în faţa acestor autorităţi se fac şi în limba unei minorităţi naţionale." Am mai votat şi alte amendamente care ne supără. Ce paradox!

Ce impact ar putea avea această ştire asupra unei societăţi civile şi asupra unei culturi politice? Care e situaţia sabotului nostru al tradiţiei?

Iată că una zicem, alta facem şi ecuaţia nu ne iese deloc. Dacă 55% din români au votat noua constituţie şi, potrivit sondajului, 81% din români nu sunt de acord ca minorităţile etnice (maghiarii) să folosească limba nativă lor în sistemul administraţiei publice, atunci avem o problemă. Am votat doar în dorul leli? Am votat să ne aflăm în treabă, sau doar ca să cutreierăm promenadele centrului oraşului duminica sau sâmbăta? 

Sau poate în necunoştinţă de cauză, ceea ce prezintă o nouă problemă care trebuie dezbătută. Referendumul nu a fost conceput ca oamenii să îşi exprime părerea, ci ca toţi să spunem DA, cât mai tare, să ne audă la Uniunea Europeană şi să se citească disperarea pe fruntea noastră. Cei care au propus campania pentru NU au fost naţionaliştii, care strigă în lung şi în lat că vrem o Românie Mare. Să ne trezim un pic, doar am trecut de 1918 şi de fanteziile oamenilor de atunci. 

Dar situaţia sabotului meu ar fi fost mult mai uşor de remediat dacă cineva ar fi propus o campanie pentru NU înainte de referendum, care să aducă argumente întemeiate, nu o dorinţă învechită asupra teritoriilor care nu ne aparţin ( Moldova este Republica Moldova, nu provincia lui Ştefan cel Mare, iar moldovenii au destule pe cap decât să vrea o federaţie).

Din cauza faptului că vreme de 14 ani s-au făcut toate promisiunile posibile şi imposibile, am cam rămas fără idei. Atât puterea, cât şi opoziţia vor trebui să găsească metode originale de a aduce oamenii la urne. Referendumul a dovedit că este greu să-i scoţi pe români din casă pentru vot (mai puţin în cazul bunicilor, vezi paragraful de mai sus). A devenit extrem de îngrijorător refuzul implicării in viaţa comunităţii.

Iată că pentru moment sabotul meu va rămâne acolo. Dar dacă rămâne acolo, cei ce l-au aruncat pentru a atrage atenţia asupra tradiţiei şi asupra mentalităţii şi ideile societăţii civile, ar trebui să spună ce vor. Nu putem să spunem că ceva e greşit fără un argument viabil... Suntem majori, vaccinaţi şi cu putere de a gândi critic, nu ca la carte.

Dar până una alta, povestea sabotului este o mică metaforă, puţin dramatizată. Rămâne de văzut cum vom reacţiona mai departe... Noi alegeri în curând. Să NE ţinem pumnii!!!  

Iulia MANOLESCU