Bătrînul coboară încet, cumva şovăitor, cărarea. Se simte obosit, neaşteptat de obosit. Nu e prima dată cînd străbate această cărare, a mai urcat-o de cîteva ori. De la ascensiunea din zorii zilei din valea Obîrşiei, trecuseră multe ore; între timp, a avut un lung popas sus, în vîrful muntelui. În mod normal, drumul între marele bolovan din vîrful muntelui şi Sfinx nu ia mai mult de o oră – drum relativ uşor, la coborîre. Acum, drumul pare să nu se mai sfîrşească. Abia a lăsat în stînga vîrful Coştilei, deşi coboară de mai bine de trei ore. Nu departe se vede colosala piatră a Sfinxului – semn că nu rătăcise drumul.

Se opreşte şi-şi îndreaptă şalele cu greutate. Nu are mare lucru în taşca de piele, trecută în bandulieră, care-i serveşte drept bagaj. De fapt, mare parte din conţinutul ei o lăsase foştilor lui tovarăşi de drum, rămaşi sus, la Omu. Ei vor avea nevoie mai mare de ceea ce le lăsase, probabil, şi-au zis cînd el decisese să pornească spre vale. Ciobanul zîmbise cumva, strîmb, şi spusese: „Precis tu n-o să ai nevoie...” Aşa ar fi trebuit să fie, drumul prin Stînă, pe la poalele Pietrei Arse, nu trebuia să-i ia mai mult de patru ore pînă jos, la cabana închiriată nu departe de mica mînăstire a Sfintei Ana.

Îşi înălţă trupul ostenit, oh, atît de ostenit, şi privi spre vale. Sfinxul – care, de aici, părea o grămadă de bolovani. Panta cobora relativ lin spre dreapta, spre valea adîncă unde se afla Peştera. Pe acolo coborîseră cu o zi în urmă, urcînd apoi valea spre Mecet şi în sus, spre vîrful muntelui. Bivuacul îl avuseseră acolo, jos, nu departe de o stînă. Peste seară, ciobanii veniseră să îi viziteze, aduseseră cu ei urdă şi caş proaspăt, aşa cum nu prea aveau ocazia să guste la Bucureşti, şi pastramă de oaie pe care o prăjiseră înfiptă în ţepuşe, deasupra focului de tabără.

 

Prinţul Moruzzi, cel care-i îndemnase la această călătorie – şi la altele, în trecut, înfiinţînd ei un Grup Alpin, după modelul germanilor şi englezilor -, era foarte bucuros de întîmplare. El urcase de cîteva ori în Alpi, atît în Franţa cît şi în Ţara Cantoanelor şi Italia. Era un bărbat vînos, la vreo 35 de ani, destul de diferit de familia lui nobilă şi bogată, cu moşii în Ţara Valahă şi în Moldova. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii călătorind şi învăţând prin Occident... Nu se prea înţelegea cu ai săi, mai ales că era mason şi susţinea unirea Principatelor...

Privirea bătrînului linse pietrele curioase ale Babelor – şi se agaţă de un obiect pe care nu îl observase pînă în acel moment. Deasupra Babelor, undeva mai spre vale, un obiect roşu părea să plutească deasupra pantei. Se mişca... Bătrînul strînse ochii, încercînd să-şi concetreze privirea. Deşi avea priviri agere – în fond, abia împlinise 32 de ani! -, de-o vreme, de cînd îşi începuse coborîşul, avea impresia că ochii îi erau înceţoşaţi. Pusese aceasta pe seama oboselii. Iată că acum abia distingea Babele, iar acel obiect abia îl putea vedea. Scoase din jacheta cu multe buzunare o mică lunetă, pe care o folosea să privească în zare de pe crestele munţilor. Cînd reuşi să o concentreze asupra obiectului, văzu că e un fel de căsuţă, vopsită în roşu şi alb, cu ferestre mari de jur-împrejur. În ea se zăreau siluetele cîtorva persoane. Căsuţa, vedea acuma, nu plutea, ci era atîrnată de un fel de otgon, ca cele folosite la legarea vaselor de chei – dar mult mai gros. Obiectul se mişca – se deplasa spre stînga, urca de fapt... Pe el scria ceva, cu litere latine.

Roti uşurel luneta de alamă spre stînga, urmărind otgonul cel gros. Acesta se termina într-o clădire, aflată pe tăpşanul Babelor – acolo unde cu două zile înainte vîntul şuiera printre ierburile şi rododendronii abia înfloriţi care acoperau tăpşanul aflat între valea spre Peşteră şi, de partea cealaltă, spre fereastra Caraimanului. Acum, acolo se afla o construcţie – ba nu, două! Una, încă mai mare, părea făcută din lemn, cu acoperiş în ape, cu două-trei etaje – o copie îndepărtată a chaleturilor vizitate de el în Alpii bavarezi. Chiar şi culoarea cabanei semăna, un maroniu decolorat de soare şi intemperii. În jurul ei se zăreau oameni – mulţi oameni. Era prima dată cînd întîlnea oameni în Bucegi, în afara ciobanilor. Şi a extrem de rarilor turişti.

- Bună ziua, auzi o voce tînără. Pe lîngă el trecea un grup de tineri, vreo cinci la număr, urcînd cărarea spre vîrful muntelui. Cei trei băieţi şi două fete îl priveau uimiţi. La fel de uimit îi privea şi el – nu văzuse niciodată femei pe munte! Şi mai erau şi îmbrăcate extrem de curios – întoarse capul să se convingă: purtau pantaloni! Cei cinci se îndepărtau rapid, fără a aştepta să primească răspunsul la salutul lor. Vîntul îi aduse o frîntură de discuţie „...o fi cu el? Moartea îl caută pe acasă şi el...”

Porni mai departe, gîfîind, spre stînca Sfinxului. La poalele ei, spre vale, un grup de oameni stătea grămadă. Cînd, în sfîrşit, se apropie de ei, văzu că cei mai mulţi duceau nişte cutii la ochi. Nu mai văzuse aşa ceva. Mai toţi vorbeau româneşte, păreau să fie valahi după accent. Straiele lor semănau cu cele purtate de cei cinci care treuseră pe lîngă el – deşi, acum vedea, vreo cîţiva avea picioarele dezgolite. Chiar şi unele femei! Simţi că i se face pielea găinii, deşi soarele blînd, de vară, scălda natura. Oamenii deveniră atenţi la apropierea lui şi începură să şuşotească între ei. Cîţiva îndreptară cutiuţele spre el, privind, parcă, prin ele. Asta ce-o mai fi?

- Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă una din fete.

- Ajutor? De ce? hîrîi el. Simţea că nu prea are aer.

- Păreţi... slăbit. Eu n-aş fi plecat pe munte, la vîrsta dumneavoastră. Ştiţi, eu sunt medic, aş putea să vă dau un prim ajutor...

Medic? Femeie?

- Sunteţi... valahă?

- Valahă? Mmmm... da. Sunt din Bucureşti. Îi zîmbi. Era drăguţă, chiar dacă avea părul tuns scurt. Din fericire, ea purta pantaloni lungi... cam strînşi pe picior. Aşa o văzuse doar pe baroana de Villiers purtînd, la vînătoare. Dar toată lumea ştia că ea e o excentrică...

- Poate ar fi bine să vă odihniţi puţin. Nu păreţi să fi transpirat şi, apoi, e foarte cald pentru această zi de septembrie. O să vă dau o pastilă, just in case, nu e bine să ne jucăm cu inima. Cînd vă mai reveniţi, luaţi cabina şi coborîţi la Buşteni.

- La Sinaia, mormăi el.

- Nu, la Sinaia nu puteţi merge în starea asta. Nu puteţi urca Vîrful cu Dor. E mai simplu să coborîţi în Buşteni, de acolo luaţi trenul sau vreun taxi, dacă trebuie să ajungeţi în Sinaia. Trebuie să plecăm, vrem să ajungem în Mălăieşti . Aş chema Salvamontul, sper să nu vi se facă rău...

Între timp îi dăduse o bulina albă, pe care îl forţă să o bea cu apă dintr-o ploscă. Părea să fie amară... Îl ajută să se aşeze pe un smoc de iarbă. Septembrie? Probabil nu înţelesese bine. Ei se aflau în Iunie, doar. Şi ce voise să spună cu vîrsta lui? Abia împlinise 32 de ani. E drept, se simţea foarte obosit... Privi în urma ei. Ceilalţi din grup, vreo şase persoane, toţi tineri, pînă în treizeci de ani, o aşteptau mai încolo. Fata li se alătură şi porniră spre Vîrf. Ea mai întoarse de cîteva ori capul spre el. Dacă i-ar fi putut vedea mai bine faţa, ar fi zis că este îngrijorată.

Se lăsă pe spate, sprijit de tolbă. Soarele, nu foarte puternic, dar cald, îi cădea pe faţă şi îl făcea să picotească. Îşi aminti de popasul avut la picioarele Pietrei de la Om.

***

Pe vîrf ajunseseră puţin după ora zece. Prinţul avea un ceas elveţian, îl scotea mîndru din buzunarul jiletcii de cîte ori voia să verifice ora. Nu erau primii care ajungeau acolo. Mai era un grup de doi bărbaţi, puţin mai în vîrstă decît ei şi, puţin într-o parte, un cioban învelit într-un cojoc gros, miţos. Emil – doctorul Georgescu Almăjanul, al treilea membru al grupului lor -, fu primul care îi salută. Aşa era el, o persoană plăcută, veselă, se înţelegea uşor cu oamenii. Era unul din puţinii doctori cunoscuţi de el, îşi dăduse doctoratul la vestita universitate din Padova, în filosofie greacă. O nebunie de tinereţe, nu ştia la ce i-ar putea ajuta. Cunoştea şi limba latină, dar nu avea de gînd să devină profesor la vreuna din universităţile Europei. Era al doilea fiu a unui nobil ardelean, destul de bogat ca să îşi permită să-l ţină prin Italia şi Franţa. Membri ai ritului greco-catolic – de fapt, un unchi al lui era episcop în Slovacia – aveau relaţii care îi deschiseseră uşile printre străini. Prieteni cu boiernaşi români de pe la Alba, Blaj şi Cluj, ar fi găsit uşor ceva de lucru. Vroia însă să călătorească. În asta semăna cu Prinţul Moruzzi, pe care-l cunoscuse la Paris şi deveniseră prieteni nedespărţiţi.

El era al treilea membru al grupului lor. Tatăl său era din familia Şuţu. Nu intrase în politică, se mulţumise cu relaţiile lui de la Stambul şi se ocupa cu negustoria. Chervanele lui străbăteau Moldova între Stambul şi Lipsca, trecînd pe la leşi. Deşi drumurile nu erau întotdeauna sigure, bătrînul risca puţin şi cîştiga mult. Era bun prieten cu Manuc, negustorul armean, şi cu alţi negustori armeni şi evrei. Doar cu „nemţii” (termen aplicat tuturor occidentalilor) nu se împăca. De aici şi conflictul cu băiatul cel mic, Tudosie, care se încurcase cumva cu tineri fără căpătîi, ca Lazăr, Murgu, fraţii Ghica, chiar tînărul Bălcescu, mai tînăr decât el cu un an... Îl ameninţase de cîteva ori că îl va dezmoşteni, mai ales dacă-l mai auzea pomenind despre unirea cu Moldova. Aşa că prietenia ce se legase mai întîi cu ardeleanul Emil (oarece cimotie cu Lazăr) şi, apoi, cu Moruzzi, îi deschideau perspectivele călătoriilor spre Apus. Tatăl îl prefera dus la Paris, decît aruncat în ocnă de turci... De atunci, de câţiva ani, urcaseră împreună pe mai toate culmile Alpilor Româneşti – cum numea Moruzzi munţii dintre Valahia şi Transilvania-, petrecuseră iarna în Italia şi sudul Franţei şi avuseseră mai multe întîlniri cu diferite grupuri de masoni care puneau la cale unirea Principatelor române. Ba chiar o revoluţie în întreaga Europă... Şi apoi, independenţa de sub otomani!

Cei doi răspunseră la bineţe, în grai ardelenesc dar cu oarece accent străin. Îl mai auzise, erau probabil şaşi sau maghiari din Braşov. Şi ciobanul avea un accent curios. Îşi ridicase capul, aşa că putuse să-i vadă parte din faţă: arsă de soare şi de vînt, ascunsă sub o barbă stufoasă ca de preot. Avea ochii extraordinar de albaştri, ca nişte iezere de munte, aşa cum văzuse prin Alpi. Părea totuşi destul de tînăr, probabil nu mai mult de patru decenii – părul era de un castaniu deschis cu accente arămii. Avea sprîncene drepte, stufoase, deasupra ochilor adînciţi în orbite, a unui nas drept, hotărît, şi buze groase, strînse dîrz.

Se alăturară celor trei. La început discuţiile s-au învîrtit în jurul drumului parcurs. Cei doi urcaseră, într-adevăr, din Braşov, venind prin satele Branului. Unul din ei (îl chema Hansi), zise:

- Ne aşteptam să găsim cabana. Ştiam că o construiseră cu ceva vreme în urmă cei din Sibiu...

- Nici vorbă, zise Prinţul. Am trecut pe aici şi acum un an, şi acum doi... Ba chiar şi anul ăsta am mai fost, încă mai era zăpadă, pe la sfîrşitul lui iunie.

- Informaţia ne-a dat-o un prieten din Braşov.cică chiar el participase la construcţia ei. Din piatră, adunată de pe culmi. Vorbise al doilea braşovean, Arpi.

- Matale ştii ceva despre ea? îl întrebă Emil pe cioban.

-Ah, cabana... Se va face, zise el nepăsător. Era singurul care nu-şi spusese numele.

- Totuşi, eram convinşi că este aici, zise Arpi. Eram chiar pregătiţi să dormim în ea. Zicea acel prieten al nostru că, uneori, putem vedea de aici Muntele. Şi putem vedea Capul.

- Care cap? întrebă Emil.

- Al omului, desigur. De aceea îi spune Vîrful Omu, nu?

Cei trei întoarseră capul spre cioban. Acesta mormîi:

- La Om. Aşa i se zice. Da, din două motive. Dacă vă uitaţi dintr-un loc anum la profilul acelei pietre, veţi vedea un cap de om privind spre stele. Dar uneori, într-o anumită zi, umbra pietrei crează umbra unui om. Priveşte spre Munte.

- Care munte? întrebă curios Moruzzi. El era impresionat însă de vocabularul ciobanului.

- Muntele Ascuns, răspunse Hansi.

- Da, Muntele Ascuns.

Priviră în jur. Nu se vedea niciun munte. De fapt, Omul era chiar vărful Bucegilor.

- Nu-l puteţi vedea, zise ciobanul. De aceea îi spune Ascuns... Un fulger de veselie îi lumină chipul. Doar oile îl văd, , nu le place, îl ocolesc pe departe... Din păcate, iarba pe el e mai bună, mai grasă...

- Tu-l vezi? întrebă Prinţul ironic.

- Uneori. Cînd nu e în negură. E mai înalt decît ăsta – arătă cu capul spre piatra Omului. Uneori zăpada stă pe el pînă la jumătatea lui iunie.

- Îl vezi şi acum? Întrebă din nou Prinţul. Nu e negură...

- Îl văd, spuse hotărît ciobanul. Se vede chiar şi Templul. Dar trebuie să ai ochi să-l vezi!

Cei cinci bărbaţi se uitară uimiţi în direcţia indicată de cioban – spre sud-vest.

- Să nu-mi spuneţi că voi vedeţi ceva, zise Emil, frustrat. Ce trebuie să facem ca să-l putem vedea şi noi?

- Uneori e bine să nu vreţi prea multe, zise ciobanul hotărît.Cunoaşterea îşi are preţul ei! Sunteţi gata s-o plătiţi?Deja aţi intrat într-un spaţiu interzis oamenilor de rînd.

- Nu sunt om de rînd, spuse Moruzzi.

- Aşa crezi, Prinţe? În glasul ciobanului nu era nici urmă de respect datorat rangului. De vrei să vezi Muntele, renunţi la rangul tău. Vei fi novice, ultimul dintre ultimi. Dar poţi ajunge departe! Printre Primi. Printre cei care hotărăsc destinul acestui Pămînt!

- Chiar şi Unirea? Independenţa?

- Aceste sunt lucruri de nimic în destinul planetei! Vor veni la vremea lor – oamenii le vor face. Dar ce sunt ele la nivel planetar, la nivel universal? Luminaţii croiesc destinul de mii de ani şi îl vor croi în continuare, alte mii de ani... Poţi face parte dintre ei!

- Noi, ba! zise hotărît Arpad. Destinul nostru, în Ardeal, e altul. Nu avem treabă cu România. Regele ei ne e străin, noi ţinem de Împăratul de la Viana.

- Atunci voi trebuie să plecaţi!

Plecară, luînd drumul spre nord, spre văile Mălăieştilor, cel mai scurt spre Braşov. Cei rămaşi priviră în urma lor, nehotărîţi.

- Despre ce rege vorbeşte? Despre ce împărat? întrebă Emil. El, locuitor al Ţării Almajului, ţinea de Imperiul Austriac.

- Regele României, răspunse ciobanul. Asta va fi... V-am spus, aţi intrat aici într-o buclă a timpului. Voi veniţi din deceniul patru al secolului al nouăsprezecilea, cei doi vin din deceniul doi al secolului douăzeci. Aici Timpul are alte legi. Împărat e unul Franz Josef, va mai domni pînă la război.

- Şi tu, tu de unde vii? întrebă şoptit Tudose.

- De demult. De departe... Poate locuitorii de aici m-au ştiut, sub alte nume. Zalmoxis, Decineu, Caraiman, Buc... Nu am fost numai eu, au fost şi alţii. Şi nu doar aici. Muntele ăsta – arătă cu mîna spre un pisc ce apăruse nu departe, scăldat în lumina soarelui – poartă şi el diferite nume. Kogaionon, de exemplu. Dar Muntele Ascuns i se potriveşte cel mai bine.

Cei trei priviră uimiţi spre muntele apărut aşa, deodată. Era înalt, mult mai înalt decît Omul. Avea vîrful rotunjit, deşi abruptul era tăiat colţuros în toate părţile. Undeva, la cîteva sute de metri mai jos de vîrf, pe o platformă, se vedea un grup de construcţii.

- Sanctuarul, zise ciobanul.

De undeva, dinspre răsărit, pe deasupra capetelor lor, apăru ceva care putea fi luată drept lună. Era rotundă, de o culoare portocalie metalizată, mai mare aparent decît luna în diametru. Totuşi, ar fi putut fi luată drept luna, dacă nu s-ar fi văzut soarele desupra, în cerul senin, şi dacă nu s-a fi oprit undeva deasupra sanctuarului, dar sub linia coamei muntoase. Apoi, se lăsă pe o parte, căpătînd forma unui fus, şi dispăru în spatele vîrfului.

- Astea sunt lucruri pe care oamenii nu trebuie să le vadă, spuse şoptit ciobanul. Dar cei ce vin cu mine, vor învăţa să le folosească. Avem nevoie de ajutoare, lumea s-a lărgit în ultimele sute de ani, iar numărul nostru creşte greu.

- Şi dacă nu venim? întrebă Tudose. Nu-i venea să îşi părăsească traiul, familia, ţara. Era nevoie de el aici...

- Dacă plecai odată cu cei doi, nu ar fi fost nimic. Ai fi uitat... Aşa, ai văzut Muntele, Sanctuarul, mă cunoşti. Mai ales, ai văzut unul din aparatele noastre zburătoare. Locul tău nu mai este în lumea ta.

- Şi totuşi, vreau să mă întorc.

- O vei găsi schimbată, spuse ciobanul cu un fel de tristeţe. Voi rămîneţi? îi întrebă pe ceilalţi.

- Eu aş rămîne, zise Emil Almăjanul. Nu am ce căuta în Ardeal, chiar dacă acum e un împărat nou. Nici de război nu vreau să ştiu. Dar dacă tu vrei să plecăm... se întoarse spre Prinţ.

- Nu, şi eu vreau să rămîn. Mi-am dorit întotdeauna o viaţă aventuroasă – ce viaţă ar putea fi mai aventuroasă decît asta? Şi dacă voi avea un rol în hotărîrea destinului acestui loc, cu atît mai bine: înseamnă că nu-mi voi trăda menirea familiei.

- Nu doar a locului acestuia, sau a ţării acesteia, ci a întregului Pămînt. Dar asta va fi altădată, în alt timp, în alt loc...

***

Şi uite aşa, Tudose plecase singur spre Sinaia. Nu întorsese capul, dar era sigur că ceilalţi privesc în urma lui. Dacă, totuşi, ar fi întors capul, ar fi văzut că muntele dispăruse din nou. Ca şi cei trei de la poalele stîncii.

Iar acum era obosit, tot mai obosit... De ce oare. Ridică mîna în faţa ochilor. Era străvezie, mîini de bătrîn, ridate, pătate... Ce se întâmplase? Da, timpul trecuse. Ce spusese ciobanul care nu era cioban? Că aici timpul are alte legi? Ar zice că trecuse timp, mult timp, poate zeci de ani. Era într-o lume complet necunoscută...

- Te-am avertizat, auzi vocea ciobanului. Acesta stătea în picioare, lîngă el, învelit în cojocul lung, miţos. Semăna atît de bine cu păstorii Bucegilor, prea bine cunoscuţi de el. Doar oile lipseau... Au trecut ani mulţi de la venirea ta pe munte. Aproape o sută cincizeci de ani. Nu-i e dat omului să trăiască atît. De mult aşteaptă moartea întîlnirea cu tine. Te aştepta, cum glumea cineva, acasă. I-am trimis vorbă că tu nu vei mai ajunge acasă... Vine.

Ciobanul dispăru. În locul lui era altcineva... o fiinţă. Părea o nălucă, lipsită de consistenţă, unduindu-se parcă în adierea brizei. Se întuneca. Cu vederea dintr-odată limpezită, bătrînul zări cu claritate clădirea din vale. Pe o tablă scria „Cabana Babele, cota...”

- Era timpul, şopti năluca. Am ştiut că nu vei rămîne pe Munte, de aceea te-am aşteptat. Cam mult, nu credeam că mai vii. Obosisem să mai aştept...

- Da, hîrîi bătrînul. Bine ai venit. Şi eu am obosit...

Chiar obosise. Ce bine că a căzut întunericul. Acum se putea odihni.