Ion Mânzatu - REQUIEM

Oraşul meu a fost lovit de calviţie şi au ieşit la iveală simptomele mortale ale unor boli lungi şi devastatoare. Arată rău, văd zi după zi , cum se prăpădeşte. Cei şase sute de ani, trecuţi în buletin, îi dădeau dreptul la o tinereţe înfloritoare. Dar, n-a fost să fie. Înţesat de dobitoci, de oportunişti; de dobitoci-oportunişti şi de oportunişti-dobitoci, oraşul se stinge sub ochii mei. Din trupul lui se hrăneşte o struţo-cămilă, vegheată îndeaproape de numeroase cohorte de zombii, guralivi şi castraţi. Fie-ţi ţărâna uşoară, oraş al meu. Domnul, fie cu tine!

fără răspuns

 

 

14 februarie 2013

 

Ion Mânzatu -Gata!

 

S-a domolit guraliva adunare de amatori, şi Primăria poate să taie nestingherită teii de pe bulevardul central. Ca să le mai ogoi orgoliul rănit şi frustarea adunată lângă celelalte, am să le spun că încercarea lor amărâtă, este, în fond, de toată isprava. Doar că atâta pot! Atâta se poate cu mentalitatea pe care o au. O mentalitate care s-a înstăpânit în lungul celor douăzeci şi ceva de ani de când oraşul acesta îşi pierde statura. Deceniul nouă al secolului trecut a fost ultimul în care s-a manifestat pregnant personalitatea Iaşului. Parcă a fost o premoniţie! Imediat, în anii nouăzeci, oraşul a încăput pe mâna unor negustoraşi cu mentalitate de bazar, şi oraşul atât de iubit s-a depersonalizat continuu, aşezându-se în rând cu celelalte aşezări Moldave. Nimic, dar nimic nu mai deosebeşte Iaşul de Botoşani, Suceava, Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. Aceeaşi umbră de trecut stăruie în povestirile cetăţenilor, aceeaşi veleitari îşi dau coate şi fac declaraţii sforăitoare, împiedicându-se voiniceşte în realitate, ca apoi să explice fâstâcit ceva lipsit de importanţă. Procesul în care a intrat oraşul este unul de lungă durată şi doar o minune l-ar putea stopa. Dar minunile apar doar odată pe istorie. Atenei lui Pericle, i-au trebuit peste două mii de ani să-şi regăsească rădăcinile. Aşadar, să nu ne aşteptăm la un miracol, care să aşeze lucrurile în ordinea ştiută. Oraşul ne arată astazi, nemilos, statura cetăţenilor lui, iar puşlamalele pot gestiona mai repede şi mai eficient situaţiile, pentru că sunt obişnuiţi cu rânduiala faptelor. Nu-i va opri nici o clipă vocile castrate  ale unor  veleitari care râvnesc doar la  prim-planuri, plini de vise confuze şi destrămate. Ar fi nevoie de bărbaţi adevăraţi, cu spiritul înflorind dincolo de imaginea banilor, cu idealul acuns adânc în inimă şi cu esenţa demnităţii curgând odată cu sângele. Nu se mai nasc astăzi asemenea bărbaţi! Fie că au fustă, sau nu, muierile se amestecă în toate. Şi ca să nu mă acuzaţi că vorbesc prostii am să înşir aici o samă de bărbaţi – doar câţiva! - care au închint deceniul nouă de care vorbeam: Dumitru Mangeron, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu, Ion Baciu, Constantin Arvinte, Ştefan Cuciureanu, Ionel Lascăr, Nicolae Puşcaşu; bărbaţi care existau numai şi în adâncul unui Sine-al-fiinţării-profesionale. Şi sunt doar câţiva, dintre cetăţenii oraşului acesta! Cetăţeni! Subliniez: Cetăţeni!! Cînd o să învăţaţi ceva de la ei, când o să înţelegeţi că umilinţa faţă de sine este miezul conduitei, poate că o să puteţi făptui. Până atunci, însă, o să vorbiţi mereu, guralivi şi încrâncenaţi, iar oraşul o să vă înghită în drumul lui spre pierderea în istorie.

 

 

Maria Sava- răspuns

De anul trecut n-am mai ajuns pe B-dul Ştefan cel Mare. Miercuri am decis să merg la Biblioteca Asachi. În faţa Mitropoliei, drujbele şi escavatoarele lucrau din greu. Nu-mi venea să cred. Toţi teii erau la pământ. Am ajuns şi la bibliotecă. Altădată ocupa loc de cinste în incinta Palatului. Acum a primit câteva gherete foste spaţii comerciale. Nu pot să-mi revin. Când a început proiectul cu Palasul am ieşit în stradă. Tot atunci începuse şi invadarea Grădinii Botanice. Curând vom vedea şi dealul Copoului înghiţit de scârboasele lor muşuroaie de cârtiţă. Spiritul de hârciog îi mână să adune pentru 100 de vieţi.

Ehei, domnule Mânzatu, dumneavoastră vorbiţi despre bărbaţi adevăraţi, care au lăsat în urma lor o rază de lumină: matematician, medic, dirijor, muzician...toţi au fost fiii minunaţi ai cetăţii.

Ăştia, aşa cum am mai spus, sunt patagonezi. Mercenari în slujba banului care n-au mamă, n-au tată.

E tot mai trist să trăieşti în România veacului XXI.

 

 

 

 

 

16 februarie 2013

Scrisoarea 1 -Ion Mânzatu

Stimată Doamnă,

Maria Sava,

 

Primul impuls a fost să răspund imediat mesajului dumneavoastră. Doar că... ceva din interiorul meu m-a îndemnat să las o noapte să treacă, şi să meditez puţin asupra amărăciunii care se înstăpâneşte în vorbele Domniei Voastre. Este o amărăciune care capătă dimensiuni generale, mai ales în rândul  ieşenilor  de o anumită vârstă. Sunt pasiuni îndreptăţite în perioada aceasta de agonie, când amintirile despre  personalitatea – cu totul specială! – a unui oraş mai stăruie încă. Ceea ce se întâmplă acestui oraş este un proces istoric, un proces care se repetă, care apare acolo unde au loc mutaţii ca cele pe care le-a cunoscut Iaşul. Atena este unul dintre exemple. Al doilea, cu mult mai dramatic şi mai ireversibil a fost al Florenţei. A fost menit ca şi oraşul nostru -  care timp de vreo patru sute de ani a stârnit pasiuni patimaşe şi s-a bucurat de o statură aleasă – să fie prins într-un astfel de proces ireversibil. Repet: ireversibil.

 

De anul trecut n-am mai ajuns pe B-dul Ştefan cel Mare. Miercuri am decis să merg la Biblioteca Asachi. În faţa Mitropoliei, drujbele şi escavatoarele lucrau din greu. Nu-mi venea să cred. Toţi teii erau la pământ. Am ajuns şi la bibliotecă. Altădată ocupa loc de cinste în incinta Palatului. Acum a primit câteva gherete foste spaţii comerciale. Nu pot să-mi revin. Când a început proiectul cu Palasul am ieşit în stradă. Tot atunci începuse şi invadarea Grădinii Botanice. Curând vom vedea şi dealul Copoului înghiţit de scârboasele lor muşuroaie de cârtiţă. Spiritul de hârciog îi mână să adune pentru 100 de vieţi.

Ehei, domnule Mânzatu, dumneavoastră vorbiţi despre bărbaţi adevăraţi, care au lăsat în urma lor o rază de lumină: matematician, medic, dirijor, muzician...toţi au fost fi minunaţi ai cetăţii.

Ăştia, aşa cum am mai spus, sunt patagonezi. Mercenari în slujba banului care n-au mamă, n-au tată.

E tot mai trist să trăieşti în România veacului XXI.

Stimată Doamnă,

Maria Sava,

 

Nu  tăierea teilor, şi nici... Cum să numesc mai elegant acel ansamblu urbanistic de periferie, care se lăfăie în inima romantică a oraşului? Mai bine, ne facem că nu ştim cum să-l numim. Acestea sunt doar efecte ale unor cauze care pleacă direct din profunda personalitate a Cetăţii, numită Iaşi. Din caracteristica sa istorică şi, mai ales, morală. Oraşul nostru era neîngăduitor cu minciuna. Impostura. Ipocrizia. Mitocănia. Incultura sub orice formă. Nu tolera astfel de păcate, le amenda necruţător. Era un oraş alergic la astfel de omeneşti slăbiciuni. Avea un mod, pe cât de categoric, pe atât de surprinzător de a amenda tarele pomenite mai sus. O făcea şăgalnic, sau ironic, uneori era tăios, fără să-şi piardă însă simţul umorului. Dar, esenţial a fost întotdeauna faptul că o făcea atât de categoric, încât cel care devenea subiectul corecţiilor, purta pecetea tot restul zilelor. Această atitudine era esenţa, era farmecul cetăţii, iar cetăţenii  nu îşi puteau permite să uite nici cel mai mic amănunt din calităţile pe care trebuiau să şi le cultive.

Odată cu falsa liberalizare a relaţiilor sociale, toate acele atribute de jalnică amintire au năvălit peste viaţa oraşului, transformând-o. Cel mai grav a fost că Impostura a cucerit cu repeziciune toate domeniile şi toate nivelele. Toate, fără excepţie! Coloana vertrebrală, cea care conţinea centri energetici cei mai puternici: mediul universitar a avut de suferit într-un mod irecuperabil. Impostura şi Ipocrizia au amanetat generaţiile viitoare, le-au rupt din cursul firesc al spiritului unui oraş pentru care starea cetăţenească onestă era bunul cel mai de preţ.. Sigur, am putea fi tentaţi să fim îngăduitori, să căutăm, ba chiar să găsim excepţii, dar atunci nu am face altceva decât să abdicăm, noi înşine, de la principiile atât de preţuite de înaintaşi. Principiile au fost cărămizile cu care s-a clădit personalitatea acestui oraş, şi ele s-au prăbuşit odată ce au năvălit impostorii.

 Stimată Domnă,

Maria Sava,

 

Oraşul nostru a fost condamnat! Procesul este în plină desfăşurare, şi singura alinare, pentru noi, cei ce nu şi-au pierdut amintirile, este să rămânem consecvenţi principiilor până la ultima suflare. Pentru asta plătim preţ greu, şi vom plăti preţuri greu de imaginat. Întrebarea pe care mi-o pun este. Vom fi în stare? Ştiu deja, o mulţime dinte noi care au trădat, care se simt bine între impostori. Pe când următorii?!  

Stimate Domnule Mânzatu,

cer scuze că am aşteptat o vreme să se aşeze sufletu-mi răscolit. Aş fi fost mai dură decât era cazul în mesajul meu. Aveţi dreptate: din nefericire am fost destinaţi să trăim la graniţa dintre două lumi, să asistăm neputincioşi la stingerea acelei lumini care, odată nouă ne-a călăuzit paşii. Noi, cei care am trăit, şi-am învăţat să păşim sub alte zodii simţim şi suferim nemăsuratele pierderi, care pentru ei, cei de astăzi, poartă numele de piedici. Nu mă consider înţeleaptă la vârsta pe care o am. Ar fi o trufie de neiertat, dar cred că lucrurile au un mers al lor :

„Pentru toate există o vreme,
    şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
    un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
    un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi; un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
    un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa; un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
    un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
    un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca; un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
    un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi; un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
    un timp pentru război şi un timp pentru pace.”

Iar noi trăim acum acel timp al dărâmatului.

Cândva, cu glas de Sibilă, poetul ne trimitea un mesaj pe care puţini

l-au luat în seamă.

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înalbind păreţii.

Okeanos plânge pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.
Preot rămas din a vechimii zile,
San Mare sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
"Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!"(Mihai Eminescu)

1883, dec.

Vă mulţumesc, domnule Ion Mânzatu pentru că aţi rămas ceea ce sunteţi. Şi vă preţuiesc.

 

 

28 februarie 2013

 

scrisoarea 2 Ion Mânzatu

 

Stimată Doamnă,

Maria Sava,

 

V-aş ruga să îngăduiţi, mai întâi, să mulţumesc cuviincios pentru cuvintele  Domniei Voastre. Nu sunt îndreptăţit să judec, de merit sau nu, aprecierile făcute. Asta e treaba altora. Dar mângâietoare sunt, trebuie să recunosc, umil!

 

Mai pe urmă cred că nu de mânie avem acum nevoie ci, mai degrabă de luciditate. Sigur este omeneşte să simţi cum te doboară „strâmbătatea”- vorba vechilor minţi luminate, care nu o judecau întotdeauna ca pe o nedreptate, ci ca pe ceva „necuvenit a se petrece” şi nelalocul ei. Noi am intrat într-o astfel de epocă împinşi de intelectualii de marcă ai ţării acum  douăzeci şi doi de ani. Aceiaşi intelectuali – vocali atunci, peste măsură! – vocali astăzi, şi bocind cu lacrimi amare derizoriul atins. Au uitat, sau mai degrabă nici nu au băgat de seamă, că ei înşişi au deschis larg porţile imposturii şi au împins sârguincioşi personaje care ar fi trebuit doar să ridice socluri de statui. Doar că aceştia ştiau despre realitate, sau mai degrabă, nu ştiau,  vorba lui Parmenide, că: „...; nu se poate spune, într-adevăr, nici gândi, că ceea ce este există.” Ca atare, neştiinţa şi micimea lor, i-au condus cu asupra de măsură să construiască o lume a cărui dimensiuni să-i cuprindă. În ziua de astăzi este de greu de hotărât, dacă să-i plângem pe „intelectualii marcanţi”, pentru modul cum au fost trădaţi, sau să-i punem la zid pentru ieşirile lor auto-idolatre (şi de ce să nu recunoaştem, adânc interesate material). Din nefericire nu foloseşte nici una, nici alta, şi doar luciditatea ne-ar ajuta să despărţim bobul de neghină. Avem însă nişte probleme greu de rezolvat, şi anume: reperele. Mulţime de repere s-au pierdut – unele dintre ele pentru totdeauna - şi este foarte greu să mai ajungem la rădăcinile care ne-ar ajuta să vedem cum se ivesc mlădiţele proaspete. Ele – mlădiţele proaspete – ar fi nădejdea, pentru că, pentru noi, răul a fost făcut şi este iremediabil datorită condiţiei umane. Aceste mlădiţe proaspete ne-ar putea ajuta să înţelegem că: „E adevărat că o imagine poate fi fără a fi percepută: ea poate fi prezentă fără a fi reprezentată. Iar diferenţa dintre aceşti doi termeni, prezenţă şi reprezentare, pare a măsura precis distanţa dintre materie şi percepţia conştientă pe care o avem asupra ei.” Toate aceste imagini, despre care vorbeşte Bergson, sunt vii, sunt teribil de viguroase, sunt în jurul nostru şi ar putea fi lesne reînviate atâta vreme cât am izbuti să redevenim lucizi.  După cum vedeţi, stimată Doamnă, Maria Sava, situaţia nu este de loc nouă pentru istoria omenirii, şi gânditorii au creat instrumentele de care să ne sprijinim. Doar că noi, aroganţi, am făcut pierdute astfel de instrumente, sau vorbim despre ele cu acelaşi ton sarcastic cu care pomenim despre tamburina şamanului, sau mojarul alchimistului, dar şi cu aceeaşi necunoaştere. Mă tem că ne vom afunda tot mai adânc într-o direcţie care se va pierde în timp. Una dintre perioadele istorice care au avut un acelaşi profil a durat o mie de ani. O mie de ani! Nu ştiu cât va dura aceasta; subiectiv, putem spune că ar fi nedrept să dureze atâta, datorită progresului. Obiectiv, mă tem că va dura mai mult, tocmai datorită progresului, pentru  că noi – spre deosebire de ceilalţi practicanţi ai progresului, din timpurile cele vechi, nu ne însuşim decât efectele acestuia şi nu – ceea ce ar fi teribil de important! – spiritul lui. După părerea mea, puţinii oameni lucizi ce mai sunt printre noi, ar trebui să se preocupe de mărturii. Ele, mărturiile, îi vor ajuta pe cei care vor veni să depăşească momente delicate şi să se scutească de multă trudă. Nu progresul, cel puţin nu cel de care ne înconjurăm, şi nu falsa liberalizare îi vor ajuta, ci instrumentele spiritului.

Mă rog, de iertare, stimată Doamnă Maria Sava, pentru răspunsul meu mult prea lung, doar că dialogul cu Domnnia Voastră este pentru mine o adâncă bucurie. Şi nu mă pot stăpâni să spun, cu sinceritate, toate câte le cred. Toate, la câte pot ajunge cu mintea mea slabă.

 

 Maria Sava răspuns

Stimate, domnule Mânzatu

mărturisesc, misiva domniei-voastre m-a lăsat o vreme pe gânduri. Undeva, în spatele cuvintelor, am întrevăzut un licăr de lumină, o vagă speranţă că ceea ce trăim acum va trece. Îi dau dreptate nepreţuitului meu prieten care-mi spunea că doar un sentiment de neputinţă te mai încearcă ,atunci când asişti la situaţii din ce în ce mai absurde care se petrec în jurul nostru.

Întâmplător, am trecut puţin ieri peste presa locală să văd ce acte de cultură se mai petrec în urbea noastră. Ce-am descoperit? Păi să vedem ce-a mai urmat după episodul întâi, cel cu masacrarea teilor:

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/exclusiv-incredibil-s-au-furat-bus...

http://www.youtube.com/watch?list=PLKQPvSUBqbL1lCJN0rByh9i7wLK0EwfO...!

Se pare că setea de cultură a concitadinilor noştri nu mai are margini...Nici măcar tristă nu pot fi. Sunt scârbită.

Aştept ziua când se va volatiliza şi Palatul Roznovanu. Cu tot cu locatari.

 

 

 

Stimată Doamnă,
Maria Sava,

Această ordonare pe care dialogul nostru începe s-o arate, este pentru mine un prilej de mare, de nepreţuită bucurie, din două motive.
Primul ar fi că tonul acestui dialog îmi redeşteaptă în minte exerciţiile de „provocare spirituală” care erau atât de dragi unor înţelepţi ca Diderot, Voltaire, Hugo, Ghoete sau Schiller, şi atât de folositoare contemporanilor lor. Nu trebuie, de fel, să ne sperie statura lor, pentru că pe noi ne interesează modelul, şi nu dorinţa de a ne compara. Exerciţiul acesta al ”provocării spirituale”, pornit de la Socrate, a rezistat până la instaurarea acestei orânduiri bezmetice. Cu o astfel de gimnastică se întreţinea supleţea şi elasticitatea spirituală, se descopereau jocuri poznaşe şi provocatoare, se modela eleganţa gândirii. A dispărut strivită de suficienţă şi complexe de tot felul. Cred, stiamtă Doamnă, Maria Sava, că trebuie să folosim orice prilej pentru a reânvia un model atât de eficient, atât de nemărginit creativ. Este o datorie. O datorie a noastră, a oamenilor care nu şi-au pierdut luciditatea şi nici adânca, insaţioasa chemare ludică. Starea de fapt în care orbecăim de o vreme ne obligă să insistăm în a reînvia tehnicile preţioase ale „provocării spirituale.” Jocul acesta poate stârni interese, poate fi un îndemn, poate fi o capcană fericită, dar, cel mai important, poate provoca întâlnirea cu dulceaţa unor zări noi în care ajungi cu, sau fără, vrerea ta. Şi ne va mai ajuta să separăm apele şi să-i înlăturăm din viaţa noastă pe proşti, pe plicticoşi, pe nărăviţii la jalnice scheme stereotipe. Iar până la înlăturare, jocurile noastre ne vor păstra sănătoşi. Din punct de vedere istoric, stimată Doamnă, Maria Sava, epoca aceasta e nevoită să se consume, indiferent de părerile noastre. Ce a ajuns în lume este obligatoriu să-şi urmeze destinul pîna la ultima consecinţă. Iar ceea ce pentru Domnia Voastră arată atât de degradant şi de josnic, nu sunt decât efectele unei mentalităţi triviale. Să ne bucurăm şi să preţuim – indiferent de atitudinea „acelora” – de faptul că spiritul nostru a rămas cuprins în prospeţime, modernitate şi viziune. Nu sunt vorbe mari, şi nu sunt încercări de a obloji răni, sunt îndemnuri la atitudine. La acea atitudine care poate proteja atribute importanate pentru generaţiile viitoare.

Al doilea motiv este că fiecare contribuţie la un astfel de dialog lasă mărturii într-un spaţiu ce poate fi descoperit într-o zi. Iar eu n-am să încetez în a continua să afirm că: într-o orânduire complet castrată, cele mai iportante sunt mărturiile, dacă rămânem conştienţi că trebuie să oferim generaţiilor viitoare şansa unor opţiuni. Dacă e să continuie în aceeaşi direcţie – fie -, dar s-o facă în urma unor alegeri conştiente. Cele ce scriu astăzi sunt urmare a faptului că am avut în istoria omenirii acele mărturii care m-au determinat să aleg. Ce importanţă mai are atunci ironia bezmetică, refuzul obtuz, aroganţa limitată, a celor din jur? Dacă mă pot sprijini pe mărturiile, pe care timpul şi acţiunea directă a oamenilor le-a verificat, ştiu că am şansa de mă situa într-o poziţie creativă. Acest fapt mă apără, dar, în acelaşi timp, mă obligă să nu părăsesc modelul. Mă las cuprins în mecanica energiilor universului, care nu sunt nici pe departe de neatins, nici pe departe atât de uriaşe pe cât le credem, şi - bucuria cea mai importantă! -, sunt active pentru tot omul. Doar un strop de credinţă să ai.

M-ar bucura, stimată Doamnă, Maria Sava, ca acest dialog să continue; să-l lăsăm să se rostogolească în firescul său şi să ne poarte într-o aventură prin stări prin care n-am fost în stare să ajungem altfel.

Cu mulţumiri!

 

răspuns Maria Sava

 

Stimate Domnule Mânzatu,

cestiuni arzătoare m-au reţinut, motiv pentru care n-am răspuns misivei Domniei-voastre. Iată, că timpul şi concitadinii noştri iaşioţi (apud caşvaneanul Luca Piţu) ne dau suficient material spre deliciul /întristarea? cetăţenilor noştri din Republica Cititor de Proză. Cum spusei  în cea din urmă epistolie, numiţii  : Barbu Delavrancea, Nicolae Gane şi Ciprian Porumbescu au  pus la cale un complot împotriva gingaşilor noştri edili şi-şi luară tălpăşiţa de pe soclurile unde-i ţintuiseră (pe  „Aleea junimiştilor“, la anul 1943 un oarecare Ion Petrovici)   drept pedeapsă  că se ocupaseră toată vieţişoara lor cu lucruri uşuratice şi stricătoare de minţi ale norodului di pi partea dreaptî a Prutului.  Aceşti nevolnici, profitând de libertăţurile de care se bucură întreg norodul pravoslavnic, alături de scrofuloşii noştri gardieni, au dispărut unul câte unul spre disperarea dragilor noştri edili.

Nasul meu spune că aici e, musai, vorba despre o punere la cale de răsturnare de guvern.  Opoziţia criminală e de vină!

Cert este că dispariţia acestor huligani a fost descoperită  după vreo săptămână, aşa că tot oraşul a fost împânzit cu patrule de volintiri: unii de-a călare, alţii la picior... care cum. 

Ieri citind gazeta locală aflu că a fost descoperită urechea...cred că a scripcarului că era mai mare- taman pe strada Comeatei, într-o nebuloasă. Mare minune că n-a avut soarta căpăţânei purtătoare care, după reconstituire, arăta cam aşa cum se vede în imaginile expuse mai jos.

Ce-am mai aflat? Cei trei fugari au fost ajutaţi în incursiunea lor de doi glorioşi concitadini de-ai noştri (Constantin Marius Falotă şi Dumitru Andrei Creţu )care "au spart busturile cu un ciocan şi un topor şi le-au vândut la două puncte de colectare ale fierului vechi." Banii obţinuţi au fost utilizaţi cu mare chibzuinţă pentru următoarele nobile cauze:  jocuri video, ţigări şi dulciuri. Să ne trăiţi, dragi eroi, şi să continuaţi demolarea acestor impostori! La vremuri demolatoare, eroi demolatori!

Mai ales că mândrul nostru edil şef, cu nume de poet, ne-a încredinţat că trupeţii lui care aveau misia să mai facă pas de voie pe aleea cu pricina au ieştit toţi, nesmintit, la numărătoarea făcută. Să sperăm că, în continuare, se vor ţine la adăpost şi-şi vor păstra vestoanele curate că, cine ştie, oricând pot aluneca pe vreo pârdalnică de frunză...

Mă opresc aici gândind cu înfrigurare la ziua în care, aşa cum zisei, o va lua la picior însuşi Palatul Roznovanu. Acela da, spectacol, mai ceva ca un foc de artificii pe care locatarii în cauză îl servesc boborului când simt că se subţiază punga instituţională.

Spre deliciul patrioţilor noştri de serviciu redăm mai jos faptele de vitejie, care numai şi numai în minunata şi fascinanta noastră patrie se pot petrece.

Enjoy!, cum zice, vecinul nost de la răsărit.

Iata cum au ajuns Porumbescu, Gane şi Delavrancea

Doi hoţi şi doi complici erau reţinuţi aseară de anchetatori. Prima lovitură au dat-o în noaptea de 1 spre 2 martie. Doi tineri au cărat bustul cu căruciorul, apoi au fost ajutaţi de alţi trei indivizi. O altă statuie a fost furată după două zile, iar a treia a dispărut în noaptea de 7 spre 8 martie. Până pe 9 martie, nimeni nu a remarcat furtul. Busturile de bronz au fost făcute fărâme şi date la două puncte de colectare REMAT din Iaşi contra sumei de aproximativ 3.000 de lei

ORA 17:30

Hotii care au furat statuile din Parcul Copou au primit mandat de arestare pentru 29 de zile.

ORA 12:50

În urma audierilor de noaptea trecută, anchetatorii au aflat amanunte noi. Busturile au fost dărâmate, învelite în saci menajeri şi duse în spatele Parcului Copou. Hoţii au chemat trei taxiuri şi au transportat pe rând statuile în Ţicău la dezmembrare.

Şeful Poliţiei a precizat că agenţii au mers sâmbătă la toate secţiile REMAT să întrebe de busturi. Angajaţii punctelor de colectare de pe strada Cometa şi din Canta au spus la acel moment că nu au primit aşa ceva. Imediat după plecarea poliţiştilor, o femeie angajată la punctul de lucru de pe strada Cometa i-a sunat pe tinerii care îi aduseseră fragmentele din statui şi i-a întrebat dacă le-au furat din Copou.

Poliţiştii au reluat verificările luni şi le-au cerut celor de la punctele de colectare să declare în scris că nu au primit bronz. Atunci ei au recunoscut că au primit acest tip de material.

Cei trei hoţi riscă să petreacă între 3 şi 15 ani în inchisoare pentru furt din patrimoniu.

Chestorul IPJ a precizat că va propune schimbarea legii. Cei de la punctele de colectare vor fi nevoiţi să anunţe Poliţia în momentul în care primesc cabluri de telefon, baterii de maşini, obiecte de bronz sau alamă, capace de canal.

ORA 08:00

Doi tineri de 18 şi 19 ani sunt autorii furtului busturilor din Parcul Copou, de la sfârşitul săptămânii trecute. Ei au fost cei care au dat jos cele trei busturi de bronz ale lui Ciprian Porumbescu, Nicolae Gane şi Barbu Delavrancea, apoi, ajutaţi de încă trei indivizi, au spart busturile cu un ciocan şi un topor şi le-au vândut la două puncte de colectare ale fierului vechi, din Canta şi din zona Bucşinescu (de pe str. Cometa). Ulterior, bucăţile au fost colectate la centrul Remat, de unde au fost recunoscute de către reprezentanţii firmei, care au anunţat poliţiştii. Aseară târziu, au fost emise mandate de reţinere pentru patru dintre ei, iar astăzi urmează să fie prezentaţi judecătorilor pentru arestare. Cei doi tineri au luat pe cele trei busturi 3.000 de lei, bani pe care i-au cheltuit pe jocuri video, ţigări şi dulciuri. Administratorii Parcului Copou nu au observat că busturile lipsesc, cu toate că primul a dispărut pe 1 martie.

Cei doi tineri care au reuşit să fure statuile de bronz ale oamenilor de cultură de pe socluri, care cântăreau fiecare în jur de 60 de kilograme, se numesc Constantin Marius Falotă, de 19 ani, şi Dumitru Andrei Creţu, în vârstă de 18 de ani. Ei au fost cei care au mers în parc cu un cărucior, şi le-au cărat unul câte unul până acasă la ei, în zona Ţicău unde le-au spart cu topoarele şi ciocanele. Poliţiştii au stabilit că la unul din furturi au fost ajutaţi de doi fraţi, Paul şi Liviu Cheptanaru, dar şi de un alt tânăr de 17 ani, al cărui unchi ar lucra la Poliţia Locală. Potrivit unor informaţii din anchetă, primul bust, cel al lui Barbu Delavrancea, a fost dat jos de pe soclu în noaptea de 1 spre 2 martie. Cei doi au venit cu un cărucior, au trântit bustul la pământ, apoi l-au urcat în cărucior şi l-au transportat în Ţicău, unde locuiesc. Acolo, l-au spart cu ciocanele şi topoarele, apoi au vândut bucăţile de mărimea unei palme la un punct de colectare Remat din Canta. Al doilea bust a fost furat după două zile, prin aceeaşi metodă, şi a fost al lui Nicolae Gane. Al treilea, cel al lui Ciprian Porumbescu, a fost furat în noaptea de joi spre vineri, iar bucăţile au fost vândute a doua zi la Remat. Ultimul bust a fost dus la un punct de colectare aparţinând Remat, de pe str. Cometa, în apropierea străzii Smârdan. În jur de 100 kg au fost date la punctul de colectare de aici, iar restul (19kg) la cel din Canta. Aseară târziu, după audieri, patru dintre tineri au fost reţinuţi. „În acest caz au fost reţinute 4 persoane, urmând că mâine dimineaţă (n.r.- azi) să fie duşi în faţa judecătorilor cu propunere de arestare pentru 29 de zile“, au precizat aseară târziu anchetatorii.

Au dat banii pe jocuri video, ţigări

După ce le-au transportat bucăţi la Remat, cei doi tineri au încasat în total aproximativ 3.000 de lei, cu toate că valoarea de inventar a acestora era de 64.000 de lei fiecare. Au spus poliţiştilor că au dat banii pe jocuri video, ţigări şi dulciuri. Ei nu aveau un loc de muncă şi nici nu mai frecventau şcoala. Cei de la Remat s-au sesizat luni dimineaţa şi au început să caute bucăţi de bronz sau alamă şi au dat chiar peste cele vândute de cei doi tineri. După ce au reuşit să reconstruiască o ureche a unei statui, ieri-dimineaţă au anunţat Poliţia. Anchetatorii, împreună cu cei de la Remat, au stabilit că cele trei busturi au fost duse la două dintre punctele de colectare a fierului vechi, după care au fost transportate de maşini la un alt punct de colectare al firmei mai mare. „Noi am anunţat Poliţia despre faptul că am gsit nişte bucăţi de bronz. Noi avem obligaţia să anunţăm autorităţile de astfel de cazuri. În acest sens, am sunat la Poliţie şi am dat şi adeverinţele care au fost făcute în baza predării materialului la punctul de colectare“, a precizat Constantin Comănescu, patronul firmei Remat.

Busturile scriitorilor Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Nicolae Gane, precum şi a compozitorului Ciprian Porumbescu figurează pe lista monumentelor istorice. Cele trei busturi, alături de altele din Grădina Copou, formează „Aleea junimiştilor“, amenajată în 1943 la iniţiativa ministrului Ion Petrovici. Monumentele au o importanţă culturală deosebită, fiind realizate acum zeci de ani. Bustul lui Barbu Ştefănescu Delavrancea era cel mai vechi fiind sculptat în 1924 de Ion Mateescu, iar statuia lui Nicolae Gane, în 1943, de sculptorul român de origine franceză Richard P. Hette. Bustul compozitorului este de dată mai recentă, fiind realizat în 1957 de Eftimie Bârleanu. Cele trei busturi au fost sculptate din bronz şi au o greutate mai mare de 100 de kilograme fiecare. Municipalitatea le-a dobândit după 1945, iar valoarea fiecăreia de inventar este de 64.142 de lei, fiind printre cele mai valoroase busturi din patrimoniul public al municipiului.

Nichita: „Nici dacă am avea 1.000 de poliţişti nu am putea să stăm lângă fiecare statuie“

Primarul Gheorghe Nichita este de părere că furtul busturilor din Parcul Copou ar putea fi rezolvat prin introducerea de noi taxe. Edilul a declarat că ar trebui să fie prevăzut prin lege ca persoanele care doresc să exploateze fierul vechi să fie obligate să obţină autorizaţii de la Primărie. „Este o problemă de educaţie şi cred că unii au pândit foarte mult timp cum să ia acele statui pentru că erau din bronz. Sper să reuşim la nivel naţional să facem o lege ca să ameliorăm legea astfel încât toţi cei care fac acest comerţ cu metale să vină să ia un aviz de la Primărie atunci când vor să topească sau să comercializeze metalele respective. Pentru că altfel nu o să avem niciodată control. Este criză, sunt unii certaţi cu legea, mulţi care fac acest job“, a spus Nichita. Primarul nu a comentat faptul că în noaptea în care a avut loc furtul statuilor nu lucra niciun poliţist local pe secţia Copou-Păcurari. „Avem numai 300 de poliţişti pentru tot ce înseamnă acum disciplina în construcţii, rutieră şi pază şi ordine. Este imposibil să acoperi toate zonele oraşului mai ales că sunt şi zone cu foarte mari probleme de delincvenţă. Nici dacă am avea 1.000 de poliţişti nu am putea să stăm lângă fiecare statuie“, a mai declarat primarul Gheorghe Nichita. (Andrei DÎSCA, Gabriela TOMA)

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/update-iata-cum-au-ajuns-porumbesc...

 

 

 

 

Scrisoarea 4 Iona Mânzatu

17martie2013

 

Stimată Doamnă,

Maria Sava,

 

Relatările Domniei Voastre - pline de culoare! – despre întâmplările care au pornit (repornit!) o oarecare vâlvătaie în urbe, mustesc de umor. Nu mă refer la acel umor pe care stilul scrierii îl propune. De fel! Mă refer la umorul – destul de negru e drept – pe care acţiunea în sine a acelor descreieraţi  îl degajă din plin. Mare trebuie să fi fost aroganţa şi dispreţul cu care tinerii au tratat administraţia oraşului. Ceea ce este un semn. Înţelesurile acestuia le las pe seama celor pricepuţi; să ni le desluşească ei de la înălţimea înţelepciunii lor. Pe mine nu asta mă frământă, trebuie să recunosc. Mai trebuie să recunosc şi că nici foarte impresionat de furtul acela n-am fost. Şi am să încerc să desluşesc de ce. De ce nu mi se pare nici ieşit din comun, nici grozav, şi nici pilduitor. Drept să vă spun, pentru mine, este o găinărie, doar o găinărie, dar una care deschide necruţător calea spre o perspectivă specifică. Iar ceea ce se zăreşte în depărtare, ce colcăie ascuns şi confuz,  este cu mult mai periculos, mai abominabil şi mai dramatic. Şi n-are – cum am fi tentaţi să înţelegem - mari legturi cu administraţia, ci mai degrabă  ne luminează asupra stării ei prezente şi viitoare. Stimată Doamnă, Maria Sava, aş vrea să vă mulţumesc mult pentru tonul relatărilor Domniei Voastre, care mi-a adus aminte de o minunată afirmaţie pe care Leibnitz a făcut-o în corespondenţa sa cu Atoine Arnauld, teologul parizian: „ (...) Eu socotesc că orice substanţă cuprinde în starea să prezentă toate stările trecute şi cele ce vor veni, ba exprimă chiar întregul Univers; portivit punctului ei de vedere, nici un lucru nefiind atât de departe de celălalt încât să nu fie în comunicare cu el, şi aceasta în particular, potrivit raportului pe care substaţa îl are cu părţile corpului ei, pe care le exprimă în chip mai direct; şi, în consecinţă, nimic nu i se întâmplă care să nu provină din fondul său şi în virtutea propriilor sale legi, dacă se adaugă la aceasta concursul lui Dumnezeu. Ea însă are precepţia celorlalte lucruri, deoarece le exprimă în mod natural, fiind de la început creată astfel încât să poată face acest lucru mai târziu, şi să i se acomodeze cum trebuie, - şi în această obligaţie, impusă chiar de la început, consistă ceea ce numim acţiune a unei substanţe asupra alteia.” Strălucitoare dovadă a puterii vizionare! Am fost tentat – extrem de tentat! – să vorbesc despre modul în care logica lui Leibnitz ne lasă să vedem cum se deschide calea spre Teoria Relativităţii Generalizate, spre principiile fundamentale ale evoluţionismului, spre funcţiile matematice ale structuralismului, spre.... O!, Doamne fereşte... din nefericire nu asta este tema materialului meu. S-ar părea că nu este nici o legtură între spusele filosofului german şi furtul uor busturi din Grădina Copou. Da, da... s-ar părea. Nu cred că ar trebui să fim, noi cetăţenii, foarte intresaţi de furturile unor busturi dintr-un parc. Ci de furturile neobrăzate şi continui pe care impostorii le practică la scară generală. Furturi care vin din trecut şi se întăresc pe zi ce trece, anunţând un viitor blestemat. Stau şi mă întreb: de ce să fiu mai cutremurat? De furtul unui bronz, sau a unei opere. Să mă ipresioneze cum a fost făcut bucăţele bustul lui Delavrancea sau opera lui Petre Botezatu, unul dintre cei mai mari filosofi ai secolului al XX-lea? Cărţile sale – editate în tiraje minuscule – nu pot junge la un cititor, nu li să dă dreptul să creeze o opinie. Teoriile vizionare ale logicianului despre relaţia între determinare şi indeterminare ar trebui să fie puse în vitrina principală. Numai că între vitrina principală şi opera lui Petre Botezatu s-a aşezat impostorul. Aşa cum se întâmplă  cu toate operele importanate. Impostorul nu poate permite ca opera lui Florin Mihai Petrescu să ajungă în mâna cititorului. Nici a lui Ioanid Romanescu sau  Corneliu Sturzu. Ce să mai vorbim de George Lesnea, de Grigore Vasilescu şi alţii, mulţi alţii. De Ionel Lascăr, sau Mihai Grosariu, Alexandru Blehan, Constatin Sava, Alfons Radvanschi... Stimată Doamnă, Maria Sava, ar trebui să umplu pagini întregi cu nume. Nume ale oamenilor pe care i-am iubit şi i-am admirat. Pe care îi admir necondiţionat, şi o voi face şi-n timpul ultimei suflări. Pe care îi preţuiesc, şi cu care – în momente de cumpănă – continui să mă sfătuiesc, cu toate că ei, de acolo, de departe, îmi arată că nu sunt mulţumiţi de modul în care am înţeles să-mi fac Datoria. De modul cum accept ca impostorii să zburde veseli tăinuind Valoarea. Ce este oare mai important: un bronz, sau o operă? O operă de statura celei a lui Dumitru Mangeron, Petre Botezatu, Cristofor Simionescu, Nicolae Porumbescu; opere peste care impostorii calcă veseli, ducând în braţe ineptele lui producţii de doi bani? Pentru astfel de jivine nu există poliţie – comunitară, sau nu – ci doar fapte. Fapele măsurate ale unor oameni cu credinţă în sine. Cele ale unor oameni determinaţi, şi cu desăvârşire copleşiţi de datoria trudei, de dulceaţa fără margini a acestei silnice poveri, care, doar ea, şi numai ea, poate aduce tainica stare de beatitudine. Pe care impostorii n-o vor cunoaşte niciodată! Iată de ce mă închin spuselor lui Leibnitz, stimată Doamnă, Maria Sava, şi nu mă impresionează furtul unor bronzuri.  

 

răspuns Maria Sava

 

Stimate  domnule Mânzatu,

 deşi în oraşul nostru

„Statuile mor albe

Ca oamenii frumoşi

O mişcare bruscă, un semn

Şi viaţa lor se sfârşeşte”

eu cred  că în aceeaşi măsură ar trebui să ne intereseze pe noi, oamenii cetăţii, atât furtul unor statui, cât şi trecerea în penumbră a unor oameni de valoare.  Aparent două lucruri diferite, astfel de fapte au un numitor comun: lipsa de respect. În cartea sa Cultul Eroilor, Thomas Carlyle  consideră eroi  pe acele personalităţi ale căror conduite exemplare sunt capabile să-i incite şi pe alţii la o existenţă demnă, care manifestă devotament pentru marile cauze punându-şi calităţile în slujba omenirii sau a unui fragment de umanitate. Spre mirarea unora şi Dante, şi Goethe sunt la loc de cinste.  Am încercat, scormonind în memorie, să aflu ce personalitate din cultura română are o astfel de statură întreţinută şi promovată de toată lumea. N-am putut afla. Acolo unde unii vin să clădească, imediat apar alţii maeştri în ale demolării. Noi nu avem eroi veritabili, personalităţi a căror conduită exemplară să -i incite şi pe alţii la o existenţă demnă.

A, că suntem maeştri în a ne urca fiecare pe sine pe un soclu e cu totul altceva.  Chiar şi Eminescu, poetul nostru naţional pe care-l putem aşeza fără nicio reţinere alături de Goethe, îşi are detractorii săi.

În schimb, există unanimitate în venerarea moaştelor. Nu să-i urmăm pe alţii avem noi nevoie, nu de modele, de valoare. Avem nevoie de un semn, de o cât de mică urmă a unei divinităţi care ne iartă la infinit toate măgăriile de pe lumea asta. Orice-am face, oricât am păcătui, e suficient să atingem ceva moaşte şi pe loc devenim alţii, suntem noi, curaţi, nepătaţi, apţi s-o luăm de la capăt.

Nu vreau să dau lecţii de morală. Există două lucruri care pot ruina o cetate: nepăsarea şi lipsa respectului.

Mă opresc aici oferind spre meditaţie un frumos poem al lui

 

Iannis Varveris - Să-i vizităm pe poeţi în viaţă 

 

Să-i vizităm pe poeţi în viaţă

când se întâmplă să stăm în acelaşi oraş

să-i vedem când şi când

deoarece cum trăim liniştiţi

convinşi că trăiesc şi ei-chiar uitaţi-

soseşte brusc vestea lor.

 

 

Poeţii buni ne pleacă-ntr-o zi

nu că mor

de infarct sau de cancer

că le-ncolţesc în colţul genelor

flori năpraznice.

 

Deschid scrisuri vechi la început

merg pe urmă la oculist

întreabă pe grădinari, pe botanişti

ştiinţa ridică mâinile sus

cuvinte speriate şi imprecise

trecători şi vecini îşi fac cruce.

 

Aşa încet se restrîng poeţii

se retrag în casa lor

ascultând discuri vechi

scriind puţin tot mai puţin

lucruri mici.

 

Între timp la strâmtoare

florile rele prind să se uşte

şi să cadă

şi poeţii nu mai ies

nici până la chişcul de alături pentru ţigări.

Se povârnesc numai lângă vatră

cerând răspuns de la foc

care întotdeauna aruncă la sfârşit o flacără

şi aceasta se încârligă

întâi pe frunzele uscate

apoi pe uscatele ramuri

în tot corpul

şi atunci casa străluceşte

luceşte locul

doar pentru o clipă

 

Şi incineraţi."

Trad: Aurel Rău

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrisoare 6 Ion Mânzatu

21martie 2013

 

Stimată Doamnă,

Maria Sava,

 

N-am să îndrăznesc să vă contrazic, spusele Domniei Voastre descriind cu precizie o stare de fapt. Mă gândesc, însă, la axele sistemului de referinţă care fixează această stare de fapt. Pentru că, acestora le datorăm configuraţia momentului pe care îl traversăm, cu toate atributele pe care le precizaţi; ele – axele - sunt cele purtătoare ale valorilor către care ne putem raporta, şi care configurează decis sistemul de referinţe. Cu toţii suntem conştienţi că a avut loc un glisaj care a modificat brusc – prea brusc, cred - sistemul de referinţe. Ca lipsa de respect şi nepăsarea să devină purtătoare ale unor valori, şi să configureze stări de fapt, cu siguranţă că a avut loc o abatere, o deviere, o trecere pe un altfel de sistem de referinţe. Lipsa de respect şi nepăsarea sunt atribute care arată limpede dispariţia a două calităţi pe care bunicii şi părinţii noştri le venerau: Mândria şi Demnitatea; acestea defineau valorile axelor sistemului lor de referinţe. Din nefericire, liberalizarea haotică a spulberat, pur şi simplu, cele două calităţi, şi astfel, a apărut un pustiu care nu ne ajută de loc. Un om mândru şi demn, nu-şi permite să fie nici lipsit de respect şi nici nepăsător, dar nici nu poate fi clintit din  reţeaua de valori ale sistemului său de referinţe. Acest sistem îl ajută în libertatea de a recunoaşte cu uşurinţă, cu bucurie, cu satisfacţie prezenţa unui erou. Un om mândru şi demn, este un om liber; iar relaţia unui om liber cu un erou este spectaculoasă -, pentru că, acesta din urmă, îi prezintă primului, un orizont nou al sistemului său de referinţe, şi nu este puţin lucru. Condiţia şi starea eroului a depins întotdeaua de sistemul de referinţe al celui care-l recunoaşte. Un erou, nu este niciodată un erou, datorită calităţilor sale, ci ale celui care-l recunoaşte. Eroul este o persoană continuu egală cu sine şi cu entelehia ce i-a fost hărăzită. Şi atât! Nu-i puţin lucru, desigur. Dar, valorile generate dintr-o astfel de egalitate a raportului aspirţii-entelehie nu pot fi percepute în lipsa mândriei şi demnităţii. În lipsa acestor calităţi, totul va fi negat, ridiculizat şi aruncat în derizoriu, iar eroul nu va fi socotit decât un personaj de operetă, chiar de către bufonii reprezentaţiei. Nu putem vorbi de modele, sau de valoare în sensul lor istoric, nu putem face asta în prezenţa celor care cultivă atributele oportunismului, umilinţei şi supunerii. Stimată Doamnă, Maria Sava, asupra unui lucru aş îndrăzni să vă rog respectuos să meditaţi. Şi anume, asupra faptului că acest neam a avut şi are eroi. Doar că – se pare -, nu prezenţa eroilor ar fi o soluţie pentru curaţenia sistemului, ci libertatea noastră interioară care să aducă fiecăruia mândria şi demnitatea. Fără aceste calităţi s-a dovedit – şi rămâne valabil – nu putem recunoaşte eroul. Nu ne este permis! Existenţa lui se consumă în aceleaşi condiţii, fie că noi îl rcunoaştem sau nu. De regulă, eroul nu-şi doreşte rcunoaşterea, pentru că starea sa este cu totul robită entelehiei. Nici noi nu sutem cu totul interesaţi de erou, ci mai degrabă de modelul şi valorile pe care ni le propune, ca atare putem, avem şansa, de a deveni starea lumească a acestuia. Sau nu. Recitind cele scrise, Stimată Doamnă, Maria Sava, constat că am folosit un limbaj preţios şi un stil orecum retoric, fapt pentru cre îmi cer scuze. Dar aş vrea să vă asigur de onestitate gândurilor mele, pe care le-am înşirat în modul acesta gânindu-mă la oamenii pe care îi admir şi care înţelegeau să trăiască în atare logică. Nu mai sunt acei oameni, şi mi-e tare dor de ei, pentru că, pe măsură ce timpul trece, constat că nu am cu cine să-i înlocuiesc. Nu găsesc acele caractere care să-şi iubească deplin libertatea, atât de mult s-o iubească încât să poată făptui. Să poată ridica lucruri demne. O, doamne!, fapta a fost un atribut al bărbatului... Ce s-o fi ales de acesta, nu ştiu, nu înţeleg! În schimb înţeleg deplin repulsia Domniei Voastre faţă de nepăsare şi lipsă de respect.

 

 

Răspuns Maria Sava

 

Stimate domnule Mânzatu,

cu tot respectul faţă de domnia -voastră, am să vă răspund în două tonalităţi, care  deşi, aparent, antagonice poartă marca tragicului. Pentru că, chiar dacă unii ne acuză că din fibra românismului lipseşte cu desăvârşire tragismul, lucru dovedit de creaţiile artistice atât culte cât şi cele populare, eu cred că suntem un popor în esenţă tragic.

O sinteză ne-a lăsat poetul Mihai Eminescu în versurile:

"Vai de biet român săracul,/ înapoi tot dă ca racul..."

Aşadar, cum am face, cum am drege, reuşim de fiecare dată să ţinem cadenţa versurilor de mai sus. Eu, personal, m-am cutremurat citind finalul apoteotic al  epistoliei domniei-voastre din care răzbate ca un strigăt de deznădejde această întrebare:

"O, doamne!, fapta a fost un atribut al bărbatului... Ce s-o fi ales de acesta, nu ştiu, nu înţeleg!"

Dacă despre eroi vă asigur că există în istoria neamului nostru, deşi n-au prea mare trecere , despre bărbaţi mare lucru nu pot spune. Nu c-aş face-o pe ingenua. Despre acei bărbaţi de care întrebaţi (retoric) domnia-voastră, chiar nu ştiu unde vor fi dispărut.  Şi gândind mai adânc la destinul tragic al neamului românesc, încercam să -mi amintesc măcar un nume al unui adevărat bărbat de stat care să fi avut ca ţel suprem binele propriului său popor, lăsând la o parte măruntele  vanităţi care ne încearcă pe toţi de-a valma. Ori memoria mea e tabula rasa, ori n-am introdus vreodată o astfel de informaţie.  Tânără fiind şi citind publicistica lui Eminescu nu prea găsesm justificare formei de guvernământ pe care poetul o găsea potrivită naţiei sale: monarhia absolută. Acum, cu mintea cea de pe urmă, înclin să-i dau dreptate şi nu mai am neobrăzarea să pun la îndoială gândirea limpede şi riguroasă a poetului. Nu degeaba spunea cu sufletul tremurând precum frunza în bătaia vântului, cuprins de adâncă emoţie:

“Ce să vă spun? Iubesc mult acest popor blând, pe spatele căruia diplomaţii croiesc hărţi şi războaie, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece. Iubesc acest popor care nu serveşte decât de cataligi acelora care se înalţă la putere. Popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă pe care i le aşezăm pe umeri."

Ei, dar stimate Domnule Mânzatu, de-acele vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii...Să vedem ce bărbaţi adevăraţi populează urbea noastră lăsându-ne de fiecare dată cu gura căscată de uimire în faţa măreţilor înfăptuiri pe care nu mai prididesc să le pună la cale. Bărbaţi? Mai degrabă ipochimeni le putem spune. Când adăşti pentru o scurtă zăbavă asupra faptelor lor, nu ştii dacă să râzi, ori să plângi, aşa că mai bine o dai în râsu-plânsu, sportul nostru naţional nesmintit înfloritor mai cu seamă în ultimii 20 de anişori.

Cu ceva vreme în urmă, cineva îmi povestea cum a reuşit o conaţională de-a noastră ajunsă tocmai dincolo de ocean, să se prindă în plasa propriei neghiobii . Cârnăţăreasa noastră a tras ceva tunuri pe plaiurile mioritice, apoi cu teşchereaua plină a trecut apa cea mare şi a prins niscaiva cheag acolo. Printre altele şi-a cumpărat şi o casă pe care a dotat-o ultimul răcnet. Şi pentru că visul ei era să aibă perdele de Paşcani, a dat comandă şi de câteva sute de metri, să-i vină taman din nenorocita de ţară care o oropsise. Ei, dar după o vreme casa nu i-a mai plăcut, aşa că a scos-o la vânzare. A găsit repejor cumpărător şi a bătut palma cerând o sumă frumuşică. Cumpărătorul a întrebat încă o dată şi a ţinut să consemneze în contract :" as it is?", "of course, as it is" a răspuns parvenita noastră gândind la acele deficienţe făţuite să ia ochii cumpărătoului. După ce s-a terminat tranzacţia, a luat bănuţii şi-ntr-o bună zi, zâmbitoare, s-a prezentat la poarta noului proprietar: " să-şi ia perdelele de Paşcani, electrocasnicele pe care încă nu le achitase la bancă..."Out!" I-a strigat noul proprietar. Ai luat bani pe casă aşa cum era în acel moment...Mă opresc aici, lăsând imaginaţia cititorului să zburde în continuare.

Şi să revenim la bărbaţii noştri. La urbea noastră dragă. Iacă-tă varianta locală la "as it is"

Aceştia sunt bărbaţii:

Şi acesta bisnisul lor:

http://adevarul.ro/locale/iasi/vanzare-cet-iasi-usl-1_514a2faa00f51...

Mai pe scurt: cineva (nu spui cine, persoană importantă) a vândut  unei firme de apartament tot ceea ce se cheamă fier la CET Iaşi . Întâmplător sau nu, chiar şi noile utilaje, aflate în funcţiune erau făcute tot din fier, aşa că domnii cumpărători au adunat până la ultima pilitură fierul de la CET şi l-au vândut la fier vechi. Când vechii proprietari au încercat să cârcotească, bisnismenul din Ciurea le-a arătat contractul în care era prevăzut să se vândă tot fierul , ba a obţinut şi o hotărâre definitivă în instanţă. Scurt, societatea a fost executată, aşa că a fost supusă lichidării. Cine, cum şi de ce au rămas întrebări fără răspuns. Zice-se că numai terenul valorează vreo  10 milioane de euro. Nu mai punem la socoteală faptul că acum vreo zece ani unul din cei doi bărbaţi angaja un împrumut serios, pe cocoaşa târgului, taman pentru achiziţionarea acelor utilaje din...fier. Mare-i grădina! Să mai spună cineva că noi, românii, nu avem un destin tragic. Cum am face, cum am drege, tot înapoi dăm.

Despre acele abstracţiuni numite: respect, patriotism, cinste, corectitudine nu cred că e cazul să mai deschidem discuţia...S-o lăsăm suspendată ...deocamdată...

 

 

 

 

 

 

Scrisoare 7 Ion Mânzatu

 

 

 

23martie2013

Stimată Doamnă,

Maria Sava,

 

Afirmaţiile şi logica Domniei Voastre mă duc cu gândul la Rusia dintre anii 1865-1905, când lucrurile au luat-o razna în Imperiu. Cine citeşte Dostoievski (Jurnal de scriitor), sau corespondenţa lui Cehov, va găsi – poate – justificată paralela pe care o fac. Exista, în acea perioadă, adâncă procupare a intelighenţiei pentru destinul patriei care intrase – odată cu abolirea iobăgiei, 1861 – într-un şir continuu de reforme administrative ce pulverizaseră un sistem de valori pravoslavnice stabil de multe sute de ani. Aidoma intelighenţiei ruse din acea vreme alergăm după soluţii, una mai năstruşnică decât alta, dar mai ales visăm la acel erou salvator, acel personaj istoric care să aducă izbăvirea. Numai că firea a vrut, vrea şi va continua să vrea, ca schimbarea să se întâmple numai pornind de la universul nostru interior, cel generator de fapte. Realitatea nu este modificată de voinţa exprimată, de aserţiune, ci de fapte; cele care dovedesc că subiectul are capacitatea de a privi cu obiectivitate în profunzimea interiorului său până la esenţa fiinţării. Acesta este singurul tărâm în care subiectul, poate găsi o relaţie producătoare de Realitate, pentru că, în el nu găsim nimic  subiectiv, şi, în consecinţă, nimic nu poate fi impresionat de aspiraţii oarecare. Or modul devălmăşit cu care – în aceste zile - se aruncă în lume proiecţii subiective nu fac decât să ne afunde într-un noian contradictoriu al dezordinii. Fiecare sistem propus, fiecare soluţie trâmbiţată, nu este decât o proiecţie aspiraţională, incapabilă să genereze fapte, ci doar să adâncească nevoia de fapte. Suprafaţa realităţii este aidoma spumei din supă; tot ce colcăie vine din adâncuri pe care nu le putem percepe. Atâta veme cât nu ne vom opri din analiza spumei nu vom găsi calea spre acele adâncuri. Stimată Doamnă, Maria Sava, întreaga jurnalistică vizionară a lui Mihai Eminescu dovedeşte preocuparea poetului pentru evoluţia unei societăţi care se curăţa, e adevărat prea lent pentru gustul său. Esenţial, însă, mi se pare faptul că România acelor vremuri căuta să se curăţe, şi cel care are răbdarea şi curiozitatea să citească Un om între oameni a lui Camil Petrescu sesizează uşor aceste năzuinţi. După părerea mea, nu există bărbaţi de stat, ci doar bărbaţi care pot deveni bărbaţi de stat.  Nu carghioslâcul aburcării spre vârful piramidei sociale face bărbatul de stat, ci capacitatea de a te dedica unei credinţe în mod necondiţionat, coste oricât ar costa. Acest atribut se regăsea în bărbat până mai ziele trecute, şi de multe ori, sistemul comunist provoca o astfel de existenţă. Şi nu mă refer la orătăniile care ne povestesc piţigăiat jertfele şi suferinţele cu un ochi la slănină. Nu, aceştia sunt doar nişte oportunişti ordinari. Mă refer la mulţimea aceea de bărbaţi pe care îi uităm, sau despre care nu am auzit niciodată, şi care au preferat să lase fapte, plecând ei – pe nesimţite - spre o lume mai bună cu adânca satisfaţie a FAPTEI. Să mă iertaţi, stimată Doamnă, Maria Sava - recunosc că sunt un misogin bine temperat -, dar fapta a fost un atribut al bărbatului, unul genetic şi istoric. Un atribut pe care acesta l-a pierdut, cauză pentru care s-a vărsat în aceste timpuri, cu totul, în mulţimea colorată de fuste. Pentru mine nu este nimic mai desgustător decât mulţimea aceasta de purtători ilegali de scrot, care se străduie să imite întru totul atribute muiereşti. Întru totul! Această tendinţă de abolire a atributelor fundamentale ale genului, fac ca cele două sexe să se transforme într-o masă incoloră, inodoră şi fără gust. Mărturisesc că nu mă preocupă peste fire acest lucru. Nu mă preocupă decât în măsura în care se dovedeşte că devine tot mai greu să pretinzi fapte, unor indivizi care şi-au pierdut atributele. Mândria şi Demnitatea despre care vorbeam în epistola trecută sunt categorii care nu pot fi regăsite decât acolo unde bărbăţia a supravieţuit. Adică mai pe nicăieri şi, pentru unul ca mine, este tot mai umilitor să asist la încercările de re-definire a acestor categorii pentru ca mulţime de neisprăviţi să încapă într-un orizont care nu este, sub nici o formă, pentru ei.

 

fără răspuns