Pentru că la istorie și la istoria limbii române școala ne-a băgat bine în cap principiile ce stau la baza etnogenezei poporului și a limbii române și pentru că nici până la această oră, noi, românii nu avem o istorie obiectivă, curiozitatea mă îndeamnă și către alte ”teorii”. Iată, pe scurt, un model de istorie sacră  descrisă de hermeneutul Vasile Lovinescu, prea puțin cunoscut și studiat.

”Deși dragostea continuă să fie tema poeților și aromancierilor secolului al XX-lea, aceasta e rănită în chiar centrul ei: noțiunea de persoană. Criza ideii de dragoste, proliferarea lagărelor de muncă obligatorie și amenințarea ecologică sunt fapteconcomitente, strâns legate de decăderea sufletului. Ideea de dragoste a fost fermentul moralși spiritual al societății noastre timp de un mileniu. A apărut într-un colț al Europeiși, ca și filozofia și știința Occidentului, a devenit universală.

”La Luvru, mi-am dat seama ce puțini privesc Pluta Meduzei fără să amestece pictura cu povestea ei. Vizitatorii văd în ea catastrofa de odinioară, pictată, și trec mai departe.

În minunatul eseu ”Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă particule elementare”, Vasile Lovinescu se ocupă de latura paremiologică a operei humuleșteanului, dar și de incantațiile, onomatopeele, asonanțele din limbajul copiilor apropiat limbii primordiale solare (loghah suryanah), numită și ”limbă a păsărilor”. ”Copiii spun cimilituri din gura cărora Scriptura zice că se rostește înțelepciunea. Puerilitatea întinde un văl subțire peste abis”, ne spune magul de la Fălticeni.