O, mari oameni ai momentului! (...)

Faceți-vă un nume și îmbuibați-vă,

Căci ziua de mâine aparține nebunilor de azi!

(Fapt divers, Alvaro de Campos)

Prima carte de bucate din Portugalia datează din 1680, ”Arte de cozinha” (Arta bucătăriei) de Domingos Rodrigues, bucătarul regelui Dom Pedro al II-lea. La distanță de o sută de ani apare ”O cozinheiro moderno” (Bucătarul modern) de Lucas Rigaud, un francez venit în Portugalia pentru a fi bucătarul reginei Dona Maria I. În niciuna din aceste cărți nu era menționată cantitatea ingredientelor. În 1870, Alexandre Dumas-tatăl lansează monumentalul ”Grande dicionario de culinaria” (Marele dicționar culinar) care ajunge una din cele mai importante cărți ale sale, alături de ”Contele de Monte Cristo” (care nu era conte) și de ”Cei trei mușchetari” ( care erau patru).  Începând cu ”Lusiada” lui Camoes (în care erau specificate multele provizii care erau îmbarcate pe navele flotei)  toate operele în care se face vorbire despre invențiile culinare și artistice specifice locului, sunt secundare în preferințele lui Pessoa. Era adeptul rețetelor simple pentru că  ”în cazul meu, ritualul acesta al gustului este mai puțin solemn.”

Se născuse într-o miercuri, pe 13 iunie 1888, ”zi lentă și suavă”, în plină fumăraie,  de ziua Sfântului Anton, când străzile Lisabonei erau mai animate ca oricând și clopotele bisericilor băteau mai des, împletindu-se cu zgomotele orașului. Pe jarul micuțelor grătare înșirate pe străzi sfârâiau cârnați, mușchi de porc, dar și sardine grase pe care oamenii le mâncau pe felii de pâine. Tăvile erau pline cu prăjituri, fâșii de ”bacalhau” prăjit, orez cu lapte, biscuiți de Lapa  lângă care se lăfăiau carafe colorate pline cu  vin roșu, cu lichior, cu sangria cu bucăți de gheață și lămâie verde plutind deasupra. Petrecerile de acest fel nu erau prea dese și pentru că poetul va călători încă de la vârsta de șapte ani nu i se vor întipări în minte aceste mirosuri. Ca orice copil era mare amator de ciocolată. Gusturile nu-i rămân nici din Africa unde locuise o vreme cu părinții. De pe acel nou continent se știe că îi plăcea foarte mult curry-ul, în Portugalia cunoscut drept ”caril”, un amestec de condimente amestecate într-un mojar. Fiecare familie avea propria metodă de preparare a curry-ului, de obicei fiind nevoie de șofran, scorțișoară, cardamon, cuișoare, curcuma, foi de orez, foaie de dafin, masala, nucșoară, semințe de coriandru, chimion, fenicul, muștar, susan. Pe lângă aceste ingrediente se mai adăuga ienibahar și piper roșu sau negru măcinat, toate aduse din coloniile Portugaliei. Dintre felurile de mâncare cu curry, pe care Pessoa le agrea, se remarcă ”cocoșul cu orez în curry” rețetă la care se foloseau următoarele ingrediente: 1 cocoș potrivit, 1 nucă de cocos, 2 ardei mici iuți, 2 lingurițe de curry, 1 linguriță de ghimbir, 2 lingurițe de chimion, 20 gr. de coriandru, 150 gr. pulpă de roșii 1 ceapă mare, 4 căței de usturoi , 500gr. orez, sare și piper după gust. Modul de preparare să-l caute cititorul prin cărțile de bucate.

În familie, meniul era destul de variat, poetul amintindu-și cu drag, de fiecare dată de mesele de acasă: ”Masa pusă cu scaune multe, cu vesela cu desene frumoase, cu mai multe pahare, bufetul cu multe lucruri-dulciuri, fructe, restul aacoperit sub tăblie-mătușile bătrâne, verii.” La loc de cinste era pepenele galben de Almeirim sau piele-de -broască, crud, cu jambon și multe prăjituri între care ”Bolo-Rei”, o prăjitură care are în mijloc un bob de fasole și un cadou care-i garanta celui care-l găsea împlinirea unei dorințe.

”Să te trezești în orașul Lisabona, mai târziu decât ceilalți, să te trezești pe Rua do Ouro, să te trezești în Rocio, la ușile cafenelelor.” Pessoa își începea ziua cu o cafea mâncând brânză de Alverca și de Azeitao, plus un pahar mare de vin. La cină, când avea cu ce plăti, cumpăra un pachet de la cantinele din apropiere. Se întâmpla să rămână și fără bani și atunci se culca flămând mulțumindu-se cu paharul de vin de peste zi, băut în cine știe ce împrejurare. Prânzul  îl lua de cele mai multe ori la Berăria Jansen- pe Rua do Alecrim, punctul de întâlnire al poeților moderniști acolo unde s-a discutat, începând cu octombrie 1914, înființarea revistei Orpheu. Îi plăcea foarte mult ”friptura a la Jansen”. Apoi mai frecventa Leao d` Ouro, unde se găseau mereu artiști plastici, cunoscuți drept ”Grupul de la Leao”, funcționari de la Teatrul Național și clienții obișnuiți. În zilele noastre, Leao d` Ouro s-a mutat la adresa originală pe Rua 1 de Dezembro și se mai păstrează încă salonul vechi cu pereții de piatră și grinzile de lemn, cu masa la care poetul venea altădată. Una din specialitățile localului care-i plăcea și poetului sunt creveții. Proprietarul arată cu mândrie oricărui oaspete locul rămas neatins în care poetul lua prânzul.

Cina, luată deseori acasă, avea un ritual și sfârșea de fiecare dată cu o țigară. Servită de obicei la ora 7, cina consta dintr-o supă  numită ”caldo verde”. Câteodată se mai ducea la Cafe Martinho, în vechiul Largo Camoes, cunoscut pe atunci ca Martinho do Camoes, unde se întâlnea cu prietenii. Acolo au discutat despre înființarea Editurii Solucao. Tot acolo, Almada Negreiros, urcat pe o masă, a recitat pentru prima dată Manifestul său ”anti-Dantas”, manifest care marchează începuturile futurismului în Portugalia  și protestul  împotriva unei generații artistice și intelectuale învechite reticente față de noile curente, așa cum era Julio Dantas. Cafe Martinho era la vremea aceea  localul cel mai luxos și mai elegant din Lisabona.

O dată pe săptămână, Pessoa lua masa cu vărul său Mario Nogueira de Freitas, sau mergea la câte un unchi. Felul lui de mâncare preferat era ”bacalhau”, măruntaie gătite după rețeta de la Porto. Acest fel de mâncare mai este cunoscut și cu denumirea de ”tripas a moda do Porto”,  de aceea locuitorilor orașului Porto li se mai spune și ”tripeiros”. Cei din Lisabona sunt porecliți ”alfacinhas”, diminutiv de la ”alface” ( salată). Apropos de legenda întemeierii orașului Lisabona de către eroul grec Ulisse, se spune că în Atena femeile semănau salata pe acoperișuri pentru a asigura bogăția recoltelor. Alții dau o altă explicație expresiei cum că ar face referire la primul cartier al orașului în zona portului Alfama, unde înflorea comerțul cu mărunțișuri și mișmașuri.

Restaurantele și cafenelele preferate ale lui Pessoa erau cele unde exista un mezanin cu aspect de bodegă decentă. În același timp frecventa și ”cărbunarii”, restaurante simple specializate în ”pasteis de bacalhau”, bodegi modeste. La cafeneaua Gibraltar se întâlnea cu Almada Negreiros și cu oameni politici de toate culorile. ”De pe terasa acelei cafenele privesc tremurător spre viață.”

La Brasileiro din Chiado, pe Rua Garett 120-122,  Pessoa primea din partea casei o cafea gratuită. Acolo s-a născut expresia tipică pentru cafenelele din Lisabona ”tirar uma bica” (a bea o ceașcă de cafea). Doar că restul trebuiau plătite.  Cafeneaua Martinho din Terreiro do Paco nr.3, colț cu Rua da Alfandega era cea mai veche cafenea din Lisabona, inaugurată la 7 ianuarie 1782 cu numele de Casa da Neve pentru că aparținuse lui Martinho Bartolomeu, furnizorul oficial de gheață al Lisabonei. Potrivit lui Luis Machado era ”un loc de conspirații, oprirea obișnuită pentru iacobini, liberali, masoni, anarhiști și republicani. La mesele ei se discutau regimuri, se contestau politici, s-au demontat revoluții. Cafeneaua avea iz de secolul al XVII-lea, ”timpul acela uitat când invadatorii franceziai lui Junot (1807) veneau pe aici să târâie săbiile și să alunge plictiseala.” Pessoa ședea la o masă înaltă de marmură pe care fumega eterna țigară portugheză. Pierre Hourcade evocă figura poetului: ”Mă căznesc să uit imaginea și am ochi doar pentru apariția magicului. Îl credeam mic, melancolic oacheș,  prizonier vrăjii funeste a dorului cu care se intoxică întreaga lui rasă - și mă izbesc brusc de cea mai vie privire, un surâs ferm și malițios, un chip mustind de viață secretă...Inima mea bătea mai tare, atenția mea concentrată peste măsură era confuză, ca și cum aerul respirat în jurul lui Fernando Pessoa ar fi fost mai bogat în oxigen, în semiîntunericul de la Martinho da Arcada. ”

Aici, cea mai celebră e ”supa Juliana”. Cafeneaua Martinho e cafeneaua pe care poetul o frecventează până în lunile dinaintea morții. ”E ca și cum aș aștepta pe vecie atent/Sosirea ta sigură și planificată/ În orașul de jos la cafeneaua Martinho de sub aracadă/Unde aproape sfârșește acest continent” (Sa – Carneiro, Fernando Pessoa)