-Trebuie să ai curaj, îmi zise bătrâna indiancă.

Umbra serii creștea și femeia din fața mea, cu un șal colorat acoperindu-i umerii, murmura o incantație ciudată. Privindu-o în ochi, i-am confirmat că sunt pregătită să pornesc alături de ea în călătoria magică la care nu visasem niciodată. Știam că nu era nevoie de prea multe cuvinte. Aveam încredere în ea. Pentru o clipă, i-am văzut ochii negri, arzători, privind fix către creștetul capului meu și aproape că n-am avut timp să văd când m-a atins scurt, precum un fulger, în dreptul inimii. Apoi, cu ambele brațe ridicate, a început să împartă aerul din jurul meu, să-l apropie, să-l depărteze, îmblânzindu-l spre a-l transforma într-un fel de mantie protectoare. 

Am avut parte în viață de câteva momente de tristețe profundă când am simțit că mi se rupe pieptul în două de durere, dar ceea ce trăiam acum nu mai simțisem vreodată. Imagini cunoscute, dar niciodată văzute, apăreau flash-uri, flash-uri, ca pe o veche pânză de cinematograf. Am simțit sufletul că se prelinge undeva în afara mea ca un fir de apă învolburată de munte ce se zbate printre stânci.

-Nu te teme, a zis femeia. Nu te mai opune, lasă totul să curgă.

 Fusesem învățată să fiu centrul Universului - vanitate, mândrie, încăpățânare... Am fost dintotdeauna cu capul în nori, dar cu picioarele bine înfipte în pământ. Nu-mi aminteam să mă fi protejat cineva în momentele mele de cumpănă. Așa a fost să fie. Un albastru-marin spre indigo care-mi pârjolea retina. O luciditate dureroasă dădea forță tuturor viziunilor ce apăreau din când în când. M-am tot opus, încercând să-mi înfrâng durerea din interior, să mă scutur de starea de amețeală pe care n-o mai suportam. Până am obosit. Pur și simplu, mi-am spus, fie ce-o fi, cedez și gata! Pentru mine nimic nu putea fi mai rău decât slăbiciunea de-a ceda fără să lupți până la capăt de parcă toată viața n-ar fi fost decât o încleștare. Mintea a căzut într-o stare de amorțeală și am simțit o detașare totală – acum eram spectatorul propriei mele vieți.

Apoi, o lumină blândă și caldă de un galben ireal m-a inundat și un val de liniște amestecat cu Iubire mi-a pătruns până-n ultima fibră. Mă simțeam de parcă aș fi plutit într-o mare caldă și tăcută în care un Magician pusese tot ceea ce risipisem de-a lungul vieții. Am simțit două mâini delicate masându-mi scalpul și, ca prin vis, auzeam acea incantație ce semăna cu un cântec de leagăn. Un sentiment de calm și de seninătate m-a cuprins ca atunci când te trezești dintr-un somn lung și odihnitor. Avusesem atâta nevoie să mă regăsesc pe mine însămi! Să mă scutur de toate măștile și să retrăiesc starea de inocență pe care o pierdusem în clipa în care am conștientizat duritatea lumii în care intrasem.

Experimentasem o stare de grație asemeni celei pe care o poți simți doar prin rugăciune și prin iubirea generoasă a lui Dumnezeu. Femeia m-a privit cu blândețe în timp ce șalul îi alunecase pe umeri, s-a apropiat de mine și mi-a strecurat în mână un șirag de mărgele din semințele unei plante cu puteri vindecătoare.

-Să ai încredere în tine de-acum încolo. Tot ceea ce s-a întâmplat a fost făcut de tine însăți. Eu doar ți-am oferit spațiul sacru încărcat de energia ființelor luminoase din lumea Spiritului care te-au ghidat. A fost necesară renunțarea la propria identitate și la ego-ul tău atât de limitat care-ți înlănțuia sufletul.

Alături de ea, pășisem în nemărginire, acolo unde timpul nu se născuse încă și nu avea să moară niciodată - pășisem în Sacru părăsind cursul timpului liniar. Numai pătrunzând în Infinit poți uita suferința trecutului și poți clădi viitorul pe noi coordonate. Noi înșine suntem propriile noastre povești de viață și fiecare celulă a corpului nostru e aptă să primească noi informații. Spațiul sacru în care intrasem, părăsind lumea concretă, mă ajutase să-mi resetez Ființa, ghidată de entitățile venite din Lumină.