(prefața Pantofarul de la mansardă de Maria Frandoș

”Bătrâne tată, bătrâne meșter, fii-mi prielnic acum și pururea.”

(James Joyce)

Într-o societate invadată de informație, în care profitul, eficiența și competiția s-au inoculat până și în sângele scriitorilor, iată că mai există autori singuratici care scriu doar pentru a-și ține memoria trează. Pentru că prima victimă a acestui uriaș asalt al cerințelor vieții moderne actuale este memoria care, cu timpul, se estompează, devine inutilă. Către finalul acestei călătorii pe care o numim viață apare obsedanta întrebare: ce rămâne din noi? Proza Mariei Frandoș, de o simplitate dezarmantă, cu un discurs impecabil, lucid și stăruitor în spatele căruia se simte tensiunea scriiturii, încearcă și chiar reușește să dea câteva răspunsuri. Să scrii despre lucrurile simple ale vieții, să găsești tonalitatea potrivită încât să nu cazi în patetism nu e la îndemâna oricui - se cere talent în strunirea frazei, luciditate și integritate psihică. Dovada sunt cele opt proze care alcătuiesc micul volum, crâmpeie de viață în care se oglindesc momente, trăiri, emoții învăluite într-o lumină blândă încărcată de căldură umană. E o proză de atmosferă din care răzbate zbuciumul individului. Un colaj alcătuit din întâmplări, aparent izolate, dă o imagine a lumii în care trăim, a nestatorniciei și vremelniciei lucrurilor supuse inexorabilului ”fugit tempus” dincolo de care există  o situare a omului și a lucrurilor în perspectiva eternului. Așadar, rămân din noi semne ale trecerii prin această lume? Maria Frandoș ne spune că da, rămân doar acele semne care poartă amprenta iubirii, a prezenței noastre în totalitate, măcar o dată în viață, într-un anume loc și într-un anume timp. Și acel semn poate fi imaginea unui gest precum cel al frământatului pâinii (Făcătorul de pâine) sau al reparatului unei încălțări de copil (Pantofarul de la mansardă); un joc al privirilor (Fotografie cu pescar pe dig), o strângere de mână (Veranda) sau o mică atingere de aripă în zbor (Fregata Ariel). Dar poate fi și mai mult, așa cum chipul frumoasei Abigail se va eterniza prin pînzele ei în care se regăsesc ”jocul liniilor, ironia inteligentă din ochii ei, surîsul” (Abigail). Alteori, nu rămâne nimic, așa cum invizibile rămân cărțile și nopțile albe care ne însoțesc o vreme pentru că, în esență, lumea este precum acel borcan în care noi, oamenii-șoareci, ne zbatem și tot încercăm să depășim marginile timpului care ne este dat. Deasupra noastră, a tuturor, stă Destinul sub forma unei feline obișnuită să se joace cu prada până-i intră bine în oase frica de viață pentru ca apoi să fie mâncată tacticos. (Cursa de șoareci). Iar la final, privind în urmă, ne simțim tradați de propriul trup, de sentimentele noastre încărcate de pasiune, de gândurile cele mai intime, de semeni, de viață chiar  și ne simțim frustrați că am orbecăit către nicăieri, condamnați să fim lipsiți măcar  de bucuria ultimă a grandorii. Doar arta, scrisul ne mai poate salva de opresiunea limitelor condiției umane.

Maria Sava