Azi e duminică şi m-am trezit dimineaţă cu un gând care-mi stătea de-o vreme înfipt în creier ca un cui. Am decis să fug de-acasă! Gata! Simt că voi muri sufocat de aerul mirosind greoi a ceapă prăjită în care mă trezesc în fiecare zi. Am şterpelit cele câteva bancnote de 1 leu pe care mama le păstra pe ultimul raft al şifonierului într-o pungă lucioasă, alături de o pălărie şi o pereche de mănuşi negre, pe care şi le punea duminica, când mergea la biserică. De când ne mutaserăm în apartamentul ăsta dintr-un bloc vechi de pe Strada Lăpuşneanu, parcă nimănui nu-i mai păsa de mine. Tata cu slujba lui la armată, cu Biblia lui, cu televizorul lui şi, uneori, cu Gazeta sporturilor; mama, cu plânsul ei înfundat, cu bucătăria şi cu mâncărica ei de cartofi, cu biserica ei, cu cârpitul tuturor zdrenţelor.

Dormea fiecare în camera lui şi eu dormeam cu tata că deh! eram băiat, dar ca şi cum n-aş fi existat în casă. Până şi ei stăteau de vorbă, rareori, însă numai despre un singur lucru. Aţi ghicit: despre bani!

Mi-aş fi dorit să am măcar o soră că sunt mai docile şi nu sar la bătaie una- două, dar n-a fost să fie. Sunt foarte singur şi foarte trist!

Cum am spus, stăteam într-un bloc vechi, la etajul patru,  având ferestrele exact către stradă unde era un continuu du-te-vino. În faţa uşii noastre, era tot timpul agăţată o scară de metal pe care toţi vecinii se urcau deasupra pe bloc, să-şi pună rufele la uscat. Mie-mi plăcea să urc în fugă treptele să mă caţăr pe acoperiş şi de-acolo să cobor direct în stradă pe scara de incendiu. Trebuia să am grijă, de fiecare dată, să nu mă vadă şleampăta aia de madam Tarliev care stătea la etajul unu cu coatele pe balustrada balconului şi cu ochii roată să ştie tot ce se întâmplă în raza ei de acţiune. Dacă n-ar fi trecut scara de incendiu pe lângă balconul ei, ce bine era!

Pentru mine scara asta, cu fuştei plantaţi la distanţă cam mare, devenise o piatră de încercare–o urcam şi-o coboram zilnic cu o agilitate de invidiat. Toţi vecinii de pe palier o ocoleau cu mare grijă, nevenindu-i niciunuia în cap s-o mute din cale. Doar într-una din zile când am ieşit afară din casă, cu gândul să stau o vreme pe acoperiş, scara dispăruse. N-am avut timp să mă mir prea mult că în gărliciul din acoperiş a apărut o mutră blondă cu ditamai pălăria de soare şi cu ochelari fumurii pe care şi-i lăsase pe nas în jos. Nu părea să fie prea fericită că stătea acolo agăţată, în soare, de una singură. N-a trecut mult şi de vizavi a ieşit doamna colonel, cum îi zicea toată lumea din bloc, deşi era casnică aşa cum erau toate nevestele de ofiţeri ce primiseră repartiţie de locuinţă în scara noastră.  De când murise colonelul, coana Adelina parcă moştenise toate atributele lui cazone, atât de autoritară devenise cu toţi vecinii. Privind către arătarea blondă de pe acoperiş, aproape că a strigat să se audă în tot cartierul: „Ţi-a luat golanul scara şi te-a lăsat ca pe-o pisică pe acoperiş. Ce-ai căutat acolo? N-ai avut alt loc de unde să-l urmăreşti?”

Aha, acum am priceput şi eu povestea, chiar dacă cele două doamne mă tratau ca pe o piesă de mobilier. „Golanul” era doctorul Ulianov, sau „rusul”, vecinul din perete cu noi, care, în fiecare zi, venea acasă cu o nouă cucerire. Nu reuşise nimeni, niciodată, să-i contabilizeze amantele pe care le aducea cu sine când se întorcea de la cabinetul lui privat, aflat pe undeva pe la capătul străzii. Se pare că niciuna dintre ele nu repetase vizita pentru că nici madam Tarliev nu reuşise să rezolve această problemă. Tata le zicea „teracote”, cică semănau cu acea armată sculptată în teracotă pe care grecii ar fi făcut-o cadou chinezilor.

Numai că, iată, există şi riscuri. Unele dintre „teracote” nu pricepeau rostul lor pasager  prin viaţa curajosului doctor Ulianov. Îi spun „curajos” că, oricât eram eu de mic, pricepusem că nu-i bine să te pui cu femeile, şi, mai ales, nu-i bine deloc, dar deloc, să le pui una în faţa celeilalte atunci când le încolţeşte în cap gândul măritişului. Rămăsesem cu gura căscată şi cu privirea aţintită către chipul cu obrajii aprinşi de soare, dar şi de furia neputinţei. Din garsoniera doctorului răzbătea, când şi când, un râs  delicat. Coana Adelina, ca un adevărat  şi brav urmaş al unui soldat din armata română s-a îndreptat decisă către uşa doctorului şi-a apăsat pe sonerie. N-a trecut mult şi chipul zâmbitor ca o lună plină al „rusului” a ieşit în deschizătura uşii afişând un soi de mirare de parcă nu el ar fi făcut încurcătura. Degetul arătător al doamnei colonel  s-a îndreptat, împungând aerul,  către biata amoreză, părăsită pe acoperiş. Continuând să zâmbească, doctorul Ulianov nici n-a catadicsit să se uite. A scos cu un gest rapid scara de după uşă, i-a întins-o coanei Adelina, după care a închis uşa cu cele trei yale din interior. Şi asta a fost tot. Un gest brusc al Julietei de pe acoperiş către uşa zăvorâtă a doctorului a determinat-o pe coana Adelina s-o înhaţe de spate s-o-mpingă pe scări la vale şi să-i spună cu duritate: ”Mai stai pe coada ta, pe-acasă, şi nu te mai zgrepţăna pe casele oamenilor c-ai să-ţi rupi gâtul într-o zi.” De aici se vede că, indiferent câte necazuri îşi făceau unii altora, vecinii mei făceau front comun în faţa intruşilor. Când a dat cu ochii de mine, coana Adelina mi-a zis cu „blândeţe”:

- Hai, marş la joacă! Nu-i treaba ta pe-aici.

S-au scurs ceva ani de atunci. Dar să povestesc mai departe.  Am trecut liniştit prin prima cameră unde stătea tata răstignit în fotoliul vechi, acoperit cu pluş, altădată roşu- regal, acum, de o culoare nedefinită. Ţinea pe burta, care-i ajunge aproape până la gât, o scrumieră sub formă de scoică, din aluminiu, plină cu chiştoace. Cu ochelarii aşezaţi strâmb pe nasul borcănat răsfoia o carte groasă cu coperte negre şi, din când în când, arunca spre fereastră un soi de zâmbet tâmp. În mâna dreaptă-i fumega un chiştoc de Carpaţi în timp ce, printre buzele răsfrânte adăpostite sub o mustaţă a la  Rhett Butler, scăpa câte un Aleluia. Sigur e Biblia veche pe care a găsit-o la ghenă când s-a dus cu gunoiul. Niciodată nu l-am văzut citind până a venit  acasă cu cartea aia scrisă cu litere mari, aurii. A şi spus cu glas tare să-l audă şi mama: „a fost voia  lui Dumnezeu şi trebuie s-o citesc!”

Apoi, am trecut, în grabă, pe lângă bucătăria strâmtă de unde venea un miros greţos de ceapă prăjită, semn că mama făcea iar tocăniţă de cartofi. În ultima vreme, de când au decis să strângă bani pentru o nenorocită de maşină, mâncărica de cartofi a devenit şi mic dejun, şi prânz şi cină în casa noastră de te întrebi de unde oare o fi făcut mama rost de atâţia cartofi. Am timp să zăresc cu coada ochiului chipul istovit al mamei, cu cearcăne adânci, cu buzele crăpate şi ochii umflaţi de plâns. Sunt sigur că dacă aş întreba-o de ce plânge mi-ar spune că ceapa i-a iritat ochii. Ştiu că minte. Visează toată ziua cu ochii deschişi. În ultima vreme, de când în apartamentul alăturat s-a mutat tipul acela cu ochi mari și verzi care-şi spune poet, visează, parcă, mai mult. Cine ştie ce-i şi-n capul mamei...

Eu unul ştiu ce-i în capul meu în acest moment: vreau să–mi găsesc un sens în viaţă, să fiu pe picioarele mele şi să nu mai depind de părinţii mei. Efectiv, fug de ei, de acest apartament tip vechi de pe strada Lăpuşneanu şi de toate nevestele de ofiţer din bloc care, de câte ori mă întâlneau, îşi băgau degetele lor grase şi unsuroase, pline de inele de aur, în zulufii mei rebeli. Nu știu încotro mă voi îndrepta, dar de azi încolo mă rup de lumea asta care mă sufocă...

Maria Sava