În primul capitol se oprește asupra fovismului – curent francez  formalist de la începutul secolului al XX-lea  în care lumea concretă  este reprezentată în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă al cărui reprezentant de seamă este Henri Matisse. ”Un om minunat, exemplar  a cărui amintire luminoasă dăinuie în sufletele tuturor celor care s-au apropiat de el. Inteligență lucidă, caracter ales și generos. Nu era egoist cum s-a spus, ci orientat către esențial, atent, inimos. Nu indiferent, ci pudic, rezervat. După ce și-a risipit capodoperele, de care adesea a trebuit să se despartă pentru sume derizorii, și care au devenit mândrii ale muzeelor din lumea întreagă (mai ales ale celor din Moscova și Leningrad, Copenhaga  și Baltimore sau ale Fundației Barnes) el a lăsat Franței două muzee, la Cateau și Nissa, precum și capela din Vence”.

Henri Matisse s-a născut într-o familie de mici negustori de grâne dintr-un sat din nordul Franței, Bohain,  mediul din care provenea neavând  nicio legătură cu lumea artistică. La 23 de ani, tânărul Matisse vine la Paris să studieze dreptul. După o operație căreia îi urmează o lungă convalescență, din cauza stărilor de anxietate își găsește un refugiu în a copia, pentru prima dată, un desen de pe o cutie de culori adusă de mama lui. Așa a descoperit  că  aceasta era vocația lui și începe să frecventeze diverse școli   de artă cu scopul de a intra la belle –arte. La unul din astfel de cursuri serale este remarcat de Gustave Moreau care-l primește în atelierul lui. Se știe că numele lui Moreau este, în primul rând, asociat cu cel al lui Rouault   care se considera fiul lui spiritual, dar iată că și pentru Matisse se dovedește a fi profesorul providențial. Moreau își învăța elevii să-și exerseze ochiul și spiritul înaintea îndemânării și a tehnicilor de lucru. Lecțiile lui porneau de la marii și adevărații maeștri ai artei picturale punându-și discipolii să aleagă modelele de la Luvru - Rafael, Rusdael, Poussin, Chardin etc. Matisse se face remarcat prin  echilibrul compozițiilor sale, prin justa repartizare a luminilor, prin tonurile de gri argintate. ”Un pictor delicat, savant în arta griurilor”, îl descrie colegul său, belgianul Evenepoel. Apoi, sub influența lui Manet începe să introducă suprafețe mari de alb în care alternează tonurile luminoase cu cele întunecate creând contraste cu ajutorul cărora evidenția diferite obiecte.

În 1898, după o călătorie în sud, descoperă lumina meridională a Corsicei și cu acest prilej realizează că scenele  de interior sunt mult mai relevante în evidențierea unor tonuri și a tușei deoarece în lumina soarelui deveneau mate, lipsite de strălucire. Între timp, Moreau moare și  Matisse trece într-o altă etapă a creației sale. Operele lui deja celebre se remarcă prin coloristica vie, prin prezența umană de o verticalitate impecabilă, fapt pentru care ia și lecții de sculptură alături de Derain și Rouault. Această întoarcere către sculptură este foarte semnificativă ca și la Picasso pentru deprinderea unor elemente geometrice - volume, curbe sintetice în care să integreze mișcarea personajelor. Astfel, în ”Iobagul”, îi suprimă brațele personajului punând accentul pe torsul sprijinit pe picioare. Îl cunoaște pe Signac,  promotor al neo- impresionismului, și se  înclină în fața măiestriei lui păstrându-și propria concepție despre arta.

Un moment esențial îl reprezintă plecarea împreună cu Derain pe coasta Cataloniei franceze, unde, sub influența decorului natural și a arhitecturii, stilul lui se schimba, tușa se alungește căpătând alt ritm, trece de la vibrația pointilistă către culoarea fluidă care dă viață pânzei. Cu această ocazie descoperă pictura  murală realizând faimoasele panouri Dansul și Muzica comandate de Sciukin.

1911-1912 vizitează Marocul  având deja formată  o concepție legată de magia arabă în artă din miniaturile persane care îl influențează. Folosind decorul arab integrează în el elemente reduse la simboluri și semne care se detașează pe un fundal negru strălucitor.  Era prieten cu Picasso încă din 1906, dar prietenia lor se rezumă la admirație reciprocă, nu și în a se influența în ceea ce privește compoziția picturilor. Maestru al culorilor, Matisse nu agreează cubismul analitic  deși era interesat într-o oarecare măsură de geometrizarea figurilor. Nu va merge niciodată până la depersonalizarea figurilor, interesul lui îndreptându-se, în principal, către armonia coloristică, integrarea figurii pe fondul de multe ori negru ornat cu arabescuri înflorate ce amintesc de vechile tapiserii.

Matisse a fost un pictor care și-a cunoscut limitele și s-a concentrat doar pe anumite elemente, temperându-și elanurile ceea ce l-a făcut pe Apollinaire să vorbească despre ”o ordine măsurată instinctiv” în arta sa.

Anul 1920 marchează începutul unei noi etape în ceea ce privește coloristica, distribuirea luminii, compoziția și schimbarea de perspectivă. Este anul în care pleacă la Marsilia, apoi la Nissa  unde se întâlnește cu lumina blândă  care influențează  fluiditatea culorilor - acorduri delicate de roz-pal, griuri, albastru cu tentă verzuie precum apele limpezi.

În 1941 trece printr-o operație care îi va influența pentru multă vreme capacitatea creatoare. Se reface într-o oarecare măsură și realizează adevărata împlinire a operei sale prin pictarea capelei de la Vence ca semn de recunoștință pentru tânăra călugăriță care îl îngrijise în momentele cele mai grele ale bolii. O austeră simfonie în negru și alb în care se detașează trei mari motive: Sfântul Dominic, Drumul Crucii și Fecioara cu Pruncul, o floare între flori. Vitraliile galbene și verzi prin care lumina trece dau un aer de puritate îndemnând la comuniune spirituală și participare oricărui vizitator, oricât ar fi de necredincios. ”Creând capela de la Vence, declară Matisse, m-am trezit la sfârșit față în față cu mine însumi și am înțeles că toată truda înverșunată a vieții mele era pentru marea familie umană, căreia trebuia să i se reveleze prin intermediul meu ceva din proaspăta frumusețe a lumii.”

Ca o concluzie la arta genială a lui Henri Matisse: linia, culoarea și compoziția au devenit la el invenții personale. A înlocuit canoanele vremii cu bunul lui gust și cu intuiția artistică. Toată viața a visat la o artă care să aibă ”echilibru”, ”puritate” și ”seninătate”. Formele și culorile din tablourile lui nu au legătură cu lumea vizibilă, Matisse a pictat foarte mult din memorie. Elementul esențial evidențiat de marea gamă de contraste este expresivitatea derivată din îndemânarea artistului și din rafinamentul bunului său gust. În tablourile lui, culoarea vibrează, strălucește, e plină de viață; alternanțele cromatice, uneori surprinzătoare, bucură privirea prin armonia și muzicalitatea  tonurilor.