Adina Ungur a urmat studii de filosofie, Sociologie şi Jurnalistică la Universitatea „Avram Iancu" din Cluj-Napoca, completate la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai. Din 1997 este păpuşar la  Teatrul de păpuşi „PUCK" din Cluj. Totodată, din 2001 este redactor la postul de radio „Renaşterea", unde realizează emisiuni pentru copii (poveşti, reportaje, interviuri, concursuri cu premii, informaţii) - peste 400 în ultimii ani.

Pe plan literar, pe lângă poezie, care i-a adus premii naţionale - Premiul I pentru debut la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Nicolae Labiş", 2002, Premiul Special la diferite concursuri de creaţie literară, a publicat două volume de versuri („Petale de zăpadă" şi „Poteci prin suflet"), s-a apropiat de literatura pentru copii (mai ales scenarii), poeme în proză, proză fantastică, critică literară...

Să-i spunem „Bun venit!" alături de noi unei scriitoare de adevărat talent.  

Redacţia

O noapte într-un ceas

 

Am avut odată o noapte într-un ceas.

Eram obosit, singur şi departe de casă. Se înnoptase de-a binelea iar eu mă voiam în patul meu de-acasă. De obicei nu mă plictiseam singur dar faptul că trebuia să aştept aproape o oră îmi dădea o stare de iritare, sau indispoziţie mai degrabă... Toate cele mă dureau numai la gândul că trebuia să stau atâta vreme pe scaunele astea tari din plastic roşu iar vocea stridentă a copilului de alături mă obosea în plus. M-am aşezat totuşi, privind pentru o clipă împrejurimile. În dreapta, pe două scânduri verticale vopsite cu roşu se vedea o inscripţie: "ICSMAAP DEJ RESTAURANT". Nu-mi era foame dar nici nu m-ar fi ispitit acel local.

Mai încolo, un ceferist cu ciocănel povestea cu celălalt care ţinea o lanternă cu lumină verde. Acesta, al doilea, avea nişte favoriţi groşi şi albi care ieşeau anapoda de sub chipiul dat pe spate. Tot în dreapta doi-trei călători plictisiţi şi curioşi mai priveau copilul care nu mai tăcea, sau genţile mele uriaşe din piele. Pe peron aşteptau oameni, dispersaţi, fumurii. Aşa păreau. Adică la oboseala pe care o aveam şi la lumina artificială a neoanelor toţi arătau îmbrăcaţi în haine cenuşii. Nimic deosebit, adică. Cam asta voiam să spun. Doar cei cu uniformă păreau parcă din alt film. Film? Prostii! Oboseala!

- Hai cu mine acolo, Buni, sub ceasul ăla mare! Vii?

- Stai cuminte! Mă dor picioarele.

- Haide, haide. Cât mai avem?

- Mult. Mai avem aproape o oră până vine trenul. Stai cuminte!

- Uite aici, între stâlpi.

Iar ăştia în uniforme erau, până la urmă, tot cenuşii. Şterşi, nesemnificativi. Copilul se postase împreună cu bunica exact sub ceasul pe care de câteva clipe apucaseră să îl monteze cinci muncitori, pe copertina din lemn vopsit în roşu. În dreapta, trei tineri priveau într-o revistă, iar în faţă, pe linia a patra, care nu se observa prea bine din cauza buruienilor şi a ierbii, zăcea un vagon vechi, ruginit. Omul cu ciocănelul îşi părăsise pentru un moment interlocutorul şi se amuza lovind în roţi şi privind spre o femeie mică şi sfrijită, care îi întorcea zâmbete aurite.

- O oră e puţin pentru mine, Buni. Eu vreau mai mult! Ţine-ţi picioarele aşa şi aşa şi ridică-mă în sus. Hopaaa...

- Dragul meu, numără şi tu cât mai avem. Că doar ştii. Te-a învăţat bunica.

- Da. Tu să stai aici, nemişcată. Eu mă învârt în jurul tău. Nu aşa. Invers. Spre stânga.

...27, 28...

- Aşa-i, odorul bunicii! Că n-am mai văzut copil de 4 ani şi jumătate să numere aşa de bine. Vezi că ameţeşti!

- Nu ameţesc, ...37...

În stânga, nimic. Un peisaj, la fel de inexpresiv. Adică, pe un perete, o inscripţie mare cu WC şi două femei pe bancă. Trei vagoane de marfă oprite pe una dintre linii şi o căţea cu patru pui, într-un tufiş. Ce era să fac aproape o oră? Şi ce să desenez din panorama asta săracă? Poate ceasul. Mi-am scos o bucată de hârtie, cărbunele şi... „hai să mâzgălesc ceasu' ăsta", mi-am spus. Să treacă timpul. Întotdeauna mi-au plăcut ceasurile cu cifre romane şi cadrane rotunde. Dar cifrele nu erau bine conturate, se întrezăreau doar. Avea câteva ornamente neclare, unul deasupra, mai mărişor şi câte unul mai mic, patru adică, dispuse în formă de pătrat în jurul cadranului. Bizare. Nici nu ştiu cu ce să zic că semănau. Cifrele erau, parcă, abia schiţate, dar îmi era de ajuns pentru a creiona modelul ales pe hârtie. Semăna bine cu ceasul Universităţii, dar nu avea decât secundarul, care se învârtea mereu, de unul singur. Am libertatea de a-i proiecta arătătoarele la ce oră îmi convine, mi-am spus. Sau, poate îl voi lăsa aşa, fără ele. E inedit, poate, mă mai gândesc eu până la urmă cum îl voi desena. Am început cu stâlpii şi punctul fix al cadranului.

- 43. Ar fi fost 43 de minute, Buni. Acum nu mai sunt. Mă crezi? Te mai dor picioarele?

- Mi-a mai trecut. Eee, dacă aş fi mai tânără, te-aş ridica toată ziua în sus, uite-aşa: hopai-hop!

- Să fie bunica mai tânără! Să fie bunica mai tânără! Aşa, aşa, hop, hop.

- Ai grijă să nu mă murdăreşti cu picioarele.

Abia atunci am privit-o pe bătrână. Avea o micuţă cocoaşă în spate, era slăbuţă şi purta tenişi în picioare. Sub baticul fumuriu se ascundea un chip destul de tânăr pentru o bunică.

- Uite-aşa mă caţăr eu pe tine! Uite-aşa! Te doare, Buni?

- Nu. Mă simt binişor. Îmi trecură picioarele. Ia descalţă-te puiule, să nu mă faci cu praf pe fustă. Aşa.

- Sper că nu te doare, Buni. Dii, căluţul meu. Învârte-mă. Nu aşa, invers!

Femeia începu să se mişte mai sprinten. Amândoi se roteau spre stânga. Stâlpii erau gata, cadranul şi cifrele sferturilor marcau ornicul pe hârtie.

- Vezi că dacă nu suntem cuminţi vine nenea cu ciocănelul şi ne bate.

- Nu ne bate, că-l bat eu. Vreau să fiu mare! Săăă fiu maaare, săăă fiu maaare...

- Curge apa de pe mine, copile, mai vrei să sărim?

- Mai vreau, mai vreau! Hai, te rog, nu te opri. Te rog din suflet!

- Vai puiule, ai şi tu sufleţel? Dacă ai, cum să nu te sară bunica? Hopa şi hopa, sus!

- Buni, aici în gară asta sunt 15 oameni şi doi cu chipiu.

- Da, puiule.

„Câtă energie, la orele astea înaintate!" mă gândeam. Oare unde să plasez limbile ceasului în desen?, mă întrebam. Uh, îmi amintisem de turlele bisericuţelor din unele orăşele, cu ceasuri pictate şi cu limbi fixate la o anume oră. Ce orori! Nimic mai dezgustător! Detestam dintotdeauna acele false orologii. O adevărată insultă la adresa trecătorilor! Eh, voi desena şi eu ceasu' ăsta funcţional, mi-am spus. Pentru că părea funcţional, chiar dacă îi lipseau minutarele. Îl lăsasem aşa deocamdată, deşi mi-ar fi plăcut să surprind momentul, o anume oră. Am privit instinctiv mâna bunicii, să văd dacă are ceas. Nu avea. Oare de ce mi se păruse copilul atât de mic până acum, când el avea în jur de 10 ani? Şi bunica, în mod cert nu e bunică, ci pare mai degrabă o mamă, cam la 40 de ani.

- Mă ţii, Buni?

- Sigur. Uite-aşa, mersul piticului. Unu-doi, unu-doi...

- Mă laşi să mă caţăr pe umerii tăi?

- Te-oi lăsa, ce să fac cu tine?

Prin faţa celor doi stâlpi trecură două umbre vorbitoare de limbi străine. Mi-ar fi plăcut să-i prind şi pe ei în desen, însă aveau o viteză prea mare. Acum mă gândeam că decorul din faţa mea e tare sărăcuţ şi aşteptam o trecere a cuiva prin dreptul celor doi stâlpi. Însă aveam să mă mulţumesc doar cu imensul ceas şi cu cei doi gălăgioşi de sub el. Am să-i prind pe ei acolo, am decis, în lipsa altui peisaj. Copilul era mare. Părea chiar un adolescent. Bunica, nu mai era bunică, în mod cert. Ci o tânără femeie, scundă şi pricăjită. Nu înţelegeam. Căţeaua se oprise şi ea sub ceas, şi privea în sus spre cei doi. Băiatul, mă rog, tânărul, se învârtea în jurul femeii, a fetei, numite de el: Buni. Uneori sărea peste ea.

- Nu mai vine trenul, Buni.

- O să vină, mai sunt... Cât mai este? Spune-mi tu, puiule!

- Mai este mult şi bine, Buni. Vrei să vină?

- Ba să nu vină! Că mi-e drag de tine aşa năzdrăvan, cum eşti. Mai joacă-te, copile.

- Aşa Buni. Nici nu vine, până nu plecam noi dintre stâlpii ăştia.

Cu siguranţă sunt mort de oboseală, mă sperii eu. Nu se poate să nu vină trenul. Vreau acasă, îmi repetam în gând. Fără să fi vrut mă lăsasem prins în jocul celor doi, care deşi insistau să se joace acolo între cei doi stâlpi, şi aveau mereu aceleaşi gesturi, aveau o oarecare armonie în mişcări. Toata lumea îi privea fără să se plictisească Erau naturali şi spontani în jocul lor. Până la urmă erau cei mai simpatici călători.

- Uită-te şi tu, Buni. Vezi vreo oră pe ceas?

- Nu, dragul meu! Acum înţeleg. De aceea te învârteai tu invers...

- Da, Buni, acum tu eşti tânără, sănătoasă, iar eu sunt mare. Te mai doare ceva?

- Nu! Bravo copile!

Ceasurile de pe peron erau oprite. Nici unul nu mai arăta o ora. Şi nici unul nu mai avea limbi. Îmi părea că trecuse o veşnicie de când stăteam pe scaunele roşii. Mi-am privit mâinile. Erau mâinile mele. Picioarele, la fel. Nu se schimbase nimic la mine. Mi-am pus ochelarii. Pe cadranul ceasului se întrezăreau urmele transparente ale cifrelor romane. Şi atât. Parcă ceasul meu, cel fără limbi era stăpânul timpului. Aici în gara asta înnoptată. Şi o briză de vânt, în sfârşit, avea să tulbure puţin peisajul. Femeii îi zbură baticul, iar căţeaua se aşeză pe el.

- O să-l rugăm pe domnul ăsta cu hârtiile să  picteze orele de pe ceas, se auzi un glas din dreapta. Era ceferistul cu favoriţii groşi.

- Sunteţi de acord domnu'? mă întrebă celălalt, apăsând pe cuvântul „domnu".

- Da. Dacă mă lăsaţi să-l pictez aşa cum vreau eu, îmi răsună şi mie în sfârşit vocea obosită, aproape fără sonor.

- Sigur domnu', îmi surâse omul cu ciocănelul. Important e să se vadă orele de pe el.

- S-or vedea.

- Apucaţi-vă acuma! Poftim, aici e scara.

Am început din dreapta, cu cei trei călători. Aveau o poziţie perfectă. Păreau chiar rupţi din locul unde voiam să-i plasez. Sau poate nu păreau, ci chiar erau rupţi de-acolo. Nu-mi mai păsa. Eram bucuros. Pe măsura ce-i schiţam pe toţi călătorii cenuşii pe cadranul ceasului, deveneau din ce în ce mai transparenţi, până când apăreau teleportaţi, parcă, pe minunea asta de cadran, pictată de mine. Apoi cei din stânga, acei care stăteau pe bănci, apăreau uşor pe albul neted al ornicului, fără să se mire şi fără proteste. Aşa că n-am întâmpinat greutăţi cu ei. Erau acolo, în sfârşit, 12 oameni, douăsprezece ceasuri, iar peronul se golise de ei. Rămăseseră cei doi ceferişti şi bunica împreună cu nepotul ei înalt şi rotitor. Nu mai aveam nici o îndoială. Ei erau cele două limbi ale ceasului. Aş fi putut să mă înşel, totuşi şi să o fac pe bunica minutar. Însă ea era limba care arăta ora. Minutarul era slăbănogul ei de nepot. Ei încremeniseră timpul. Ei, acele ceasornicului. Intrasem în jocul acesta al lor, eram prins şi nu voiam să ies de-acolo. Cei doi îmi zâmbeau complice. Probabil că şi ei m-au privit în tot acest timp. Da, asta trebuia să fie. Poate că pentru mine băiatul s-a învârtit spre stânga, să oprească pentru un timp, timpul. Ah, ce egocentric sunt! Cum pentru mine? Trebuia să fi înţeles mai repede cum stau lucrurile cu ceasul ăsta. Cei doi, vedetele ludice ale serii, se acceptară bucuroşi pe cadranul ceasului, iar căţeaua cu cei patru pui, deveniră pe loc ornamentele ceasului. Acum, ceasul era perfect. Funcţiona, iar contururile fiecărei linii ale sale erau impecabil marcate. Toţi călătorii dispăruseră de pe peron, sus, în ceas.

- Bravo domnule, se vede că vă pricepeţi. Aveţi grijă cu scara, mă atenţionă omul cu ciocănelul. E chiar aşa cum trebuie să fie un ceas de gară. Mulţumim.

Apoi i-am proiectat cifrele şi acele în desenul meu, pe hârtie. Acum ceasul de pe coala mea era întocmai ca şi ceasul fixat pe copertina peronului. Peisajul, la fel. Călătorii dispăruseră. De fapt, acceptaseră să devină cifre sau ore.

- Domnu', staţi de multă vreme pe-aici? mă întrebă ceferistul cu lanterna.

- De-o veşnicie, parcă. Când vine trenul ăla?

- Care, domnule, domnişorule? întrebă omul cu ciocănelul.

- Acceleratul.

- Oho, până dimineaţa nu mai aveţi nici unul, îmi răspunse, probându-şi butonul lanternei şi proiectând pe pantalonii mei, câteva raze verzi. Dacă aşteptaţi acceleratul, de ce nu v-aţi suit în ăla?

- În care?

- Ăla de-a plecat acu'.

- A plecat? Dar eu n-am văzut nici un tren.

- Ei, Silvestere, Silvestre... Tot aerian ai rămas!

- Sorine, tu eşti? Doamne, nu te-am recunoscut în ţinuta asta. Tu verifici roţile? Aici în Dej? Mică-i lumea! zâmbeam, fericit că-mi recunoscusem colegul de liceu, în omul cu ciocănel.

- Ba-i mare! că dacă era mică, te mai vedea omul şi pe tine printr-o gară. Numa' tu n-ai vrut să te faci ceferist.

- Vino, măi, să te salut. Doamne, ce trece vremea! N-am vrut, mai Sorine, drept spui!

- Nu, că tu erai mai cu moţ. Da' ce te-ai făcut până la urmă? Eşti ceva om?

- Nu-s. Ia uite, mâzgălitor de-asta. Pictor de firme, în timpul liber.

- Aha, păi vino şi pe la noi, că avem nişte garduri de zugrăvit, şi nime' n-are chef să le vopsească.

- Da, mai Sorine, tot spiritual ai rămas. Dar nu te-aş fi recunoscut, dacă nu te apropiai.

- Pai da, că ţi-ai stricat ochii cu desenele alea. Hai, că te-om rezolva noi. Unde stai, tot acolo?

- Acolo, de când mă ştiu!

- Apoi ţie nu-ti plăceau mirosurile de uzină. Tot te înroşeai şi boleai, de mama focului...

- Păi vezi...

- Las' că bine ţi-ar sta acu' într-o locomotivă. Pute şi-acolo, să ştii.

- Să pută, mi-a trece.

- Hei, măi Ghiţă, meri amu'? strigă colegul Sorin la un mecanic dintr-o locomotivă.

- Într-un minut.

- Stai, că-ţi trimit pe cineva. Ai grijă, măi, cu oboseala, că oamenii ăştia te cred aerian.

- Sorine, ce s-a întâmplat? Te rog să-mi spui. Au fost sau nu oameni în gară?

- Fost.

- Şi un băiat cu o bunică sub ceas?

- Fugi iute că-ţi pleacă locomotiva.

- Te rog, Sorin, lămureşte-mă!

- Fugi omule şi te culcă. Chiar aşa eşti de curios?

- Da.

- Dă-mi adresa ta şi am să-ţi scriu o vedere. Şi vezi că ţi-oi trimite pe nepotu-meu să-l înveţi meserie.

- Ţine. Servus Sorine!

- Servus, măi. Fugi!

Am călătorit cu locomotiva. Conducătorul era un tip tăcut, aşa că m-a lăsat să dorm până acasă. N-am visat nimic pe drum şi nici nu mi s-a făcut rău de la mirosuri, cine ştie, s-or fi săturat şi alergiile de mine, zic eu acum. Am mers cu ochii aproape închişi pe străzile umezi până acasă. Se vedeau zorile roşii spre Răsărit.

A urmat o perioadă obositoare, deşi fără călătorii. Trecuseră două săptămâni şi m-am trezit cu un tânăr în uşa. Îmi părea cunoscut.

- M-a trimis unchiul Sorin la dumneavoastră, să mă învăţaţi ceva meserie.

- Aha! Dar tu vrei să înveţi?

- Da.

- Eu te ştiu, însă nu-mi prea vine a crede. Ia spune-mi tu mie, pe lângă cursurile pe care le aveţi la şcoală, ce opţionale sau extraşcolare mai aveţi?

- Păi, ar fi un curs de S.F., unul de bioenergie şi iniţiere telepatică.

- Iniţiere telepatică... Foarte interesant! Şi ţie îţi place acolo?

- Cum să nu, eu conduc cercul S.F.

- Aha. Cum spuneai că te numeşti?

- Sorinel.

- Dar nu semeni cu unchiu'!?

- Nu prea.

- Şi nu mi-a trimis o scrisoare unchiul tău Sorin?

- Nu. Mi-a zis că ne descurcăm noi şi că o să înţelegeţi.

- Adică? Aha! Da. Poţi să-mi spui pe nume, Sorinel. Eu sunt Silvestru.

- Bine. În seara aceea m-ai pictat, Silvestru. Eram cu bunica sub ceasul din gara Dejului. Aş vrea să văd şi eu tabloul.

- V-am desenat. Tu ce crezi că erai?

- Limba.

- De ce limba?

- Pentru că aşa mă cheamă Sorinel Limba.

- Şi pe bunica?

- Sorana Limba.

- Păi atunci ar fi trebuit să fiţi ceasuri de soare, de lumină, de zi. Clepsidre, poate.

- Aşa şi eram. Dar noaptea ieşim de acolo şi ne prefacem oameni. Dacă ne-ai fi privit mai bine, ai fi observat că suntem aproape transparenţi.

- Am văzut eu ceva, dar mi-era lene să-mi pun ochelarii. Aşa. Şi eu v-am pus înapoi în ceas, să-nţeleg...

- Întocmai.

- Deci voi cu toţii m-aţi aşteptat pe mine să vă pun la loc în ceasul acela mare? Trăgeam eu de timp ca să-i observ reacţiile.

- Da.

Nu schiţa nici un zâmbet, nu avea nici un tremur al buzelor în timp ce vorbea. Părea foarte sigur pe el. Atunci am înţeles că băiatul ăsta era pe-aceeaşi undă cu mine. Şi el înţelesese însă nu mărturisisem nici unul niciodată, nimic.

- Îmi place de tine Sorinel. Şi eu îţi voi fi ucenic. Va trebui să mă iniţiezi, să vedem cum stau lucrurile şi cu telepatia.

- Sigur. Te rog, povesteşte-mi despre seara aceea.

- Bine. Mi-am luat o coală de hârtie şi am început cu stâlpii, cadranul...

Şi am povestit aşa mult şi bine, el mă completa în momentele de ezitare. Am fost cei mai buni prieteni. La cercul lui de S.F. era cel mai bun, într-adevăr, pentru că avea o naturaleţe de invidiat. Nici acum nu ştiu dacă el m-a crezut sau s-a jucat cu mine.

- Piciule, îl sâcâiam, tu ai întors timpul pentru bunica ta. Ai făcut-o tânără. L-ai grăbit apoi pentru tine. Te-ai făcut, ditai băieţoiu', din puştanul de 4 ani.

- Ei şi...

- Şi pe mine m-ai suspendat acolo în timp câteva ore din noapte. Hmm, piciule!

- Am vrut să vă îndeplinesc dorinţele, ţie, bunicii şi de ce nu, şi mie.

- Dar ai tu minte de băiat mare sau de pici de 4 ani şi jumătate?

- Tu ce crezi?

- Poate că ai, cine mai ştie, la cât eşti tu de misterios...

Ne tachinam. Adevărul era pe undeva pe la mijloc, însă de fiecare dată îl amânam. Ne agăţam mereu de ceasul primei noastre întâlniri. Ne plăcea amândoura să gravităm în acel timp, acea noapte petrecută în ora din gara Dej. Sorinel a fost cel mai bun ucenic al meu, era un tânăr deosebit şi combina culorile cu măiestrie. Uneori chiar mai bine decât mine. Dar nu pentru mult timp. Părinţii lui l-au retras pe motivul că eu îi sucesc minţile. Însă nimeni nu şi-a dat seama că el mi le sucise mie.  

Adina Ungur