Falsul destin

[img align=left]http://www.atheneum.ca/sites/test2.atheneum.ca/files/uploads/img44cb066f52170.jpg[/img]- " Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit?"

O singură întrebare, ca un blestem. Câte cuvinte sunt? Unul, două, trei, patru... Ce importanţă mai are? Totul se sfârşeşte în aceeaşi moarte inplacabilă. Acelaşi final unic căruia îi suntem cu toţii supuşi.
- " Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit?"

Cât de sec şi de absurd sună. Cât de groaznic şi terifiant. În primul rând panica. Teama. O singură zi. O singură zi cu toate cele 24 de ore ale sale. Sunt multe sau puţine aceste 24 de ore? Cât de mult va cântări atunci o oră şi cât de scumpă va fi? Ce pot face într-o singură zi? Ce mai pot face într-o singură zi? Cu siguranţă, ar fi unul din puţinele momente care m-ar trezi nemilos la realitate. M-ar pune faţă în faţă cu mine însumi şi m-ar zdrobi. Trag linie şi adun: o existenţă egal o viaţă. Efemeritate. Revoltă: " Doamne, nu se poate! Mai aveam atâtea de făcut... Casa, copiii, banii investiţi, soţia..."

Prea târziu. Mult prea târziu. De ce nu m-am gândit ieri, sau alatăieri, sau acum câţiva ani. Ce am făcut în tot acest timp? Realizez cum mi s-a scurs printre degete. Luni... Ani... O întreagă altă viaţă. Şi realitatea. Dureroasă realitate: nu rămân cu nimic. Gol şi nepunticios m-am născut, gol şi neputincios trec dincolo. Acest proces de constiinţă, tardiv şi efemer şi el, nu este decât o anticameră. Urmează Judecata cea Mare, care însă nu-mi mai aparţine.

Aş plânge? Nu, nu cred. N-aş mai putea. De unde lacrimile? Durerea ar fi mult mai adâncă, mult mai profundă. şi ce ar mai putea face lacrimile? Sunt deja ca şi mort iar lacrimile nu pot aduce morţii înapoi. Pot doar să le uşureze drumul şi să le umezească cărarea.

Atunci? In primul rând nu aş spune nimănui că mai am o singură zi de trăit. Nici soţiei, nici copiilor, nici rudelor, nici prietenilor, nimănui... M-aş lupta cu mine, cu disperare, cu deznădejde, cu îndârjire, să nu las teama să izbucnească, să nu mă manifest în exterior. Aş încerca să fiu tot eu, cel de ieri şi de toate zilele. Poate aş fi insă foarte departe de tot, sau foarte aproape, nu ştiu. Cred că aş da o cu totul altă valoare fiecărui lucru ce mă înconjoară. Ce minune şi ce neputinţă să ştii că faci anumite lucruri pentru ultima dată: sărutul şi îmbrăţişarea soţiei înainte de a pleca la serviciu, mângâierea copiilor înainte de intrarea în şcoală, salutul băiatului ce vinde ziare la colţ...

Soarele... Ce tare străluceşte astăzi! şi păsărelele... Niciodată nu au cântat atât de frumos! şi mesteacănul ăsta bătrân din parc... Îmi părea atât de urât, atât de trist şi de singur. Acum parcă e un altul: renaşte prin fiecare frunză ce va fi adiată şi mâine de vânt.

Of, Doamne, de-am ştii să ne bucurăm, ca nişte copii, zilnic de existenţă ca şi cum ar fi ultima noastră zi, ultima noastră şansă. De cele mai multe ori ne trezim însă prea târziu. Mult prea târziu...

Mi-ar fi dor de mare şi de cai albi alergând într-un galop nebun pe nisipul ud, rostogolind în fuga lor valurile de mărgean, şi norii, şi toate lacrimile. Mi-ar fi dor de părinţi, de bunici, de locurile unde m-am născut şi am copilărit şi pe care din aceeaşi comoditate şi nepăsare nu le-am mai văzut de atât de mult timp. Mi-ar fi dor de prima iubită, de toţi prietenii pe care n-o să-i mai văd. şi în mod sigur mi-ar fi incredibil de dor de mâine!...
- Deci, ce vrei să ştii?

Privirea şireată, îngustă, aruncată pe sub sprâncenele subţiri. Barba stufoasă, neregulată şi neîngrijită. Ochii nedefiniţi, de un albastru spălăcit, tern. Alunecoşi, tăioşi. Figură tipică de şaman, de vraci, de magician misterios.
- Păi, pentru început, îi spun, am soţia puţin bolnavă. Rinichii...

Ciubărul de lemn, vechi, ros de carii şi măcinat de timp. Acolo este ascuns viitorul, acolo este destinul meu. " Trebuie să cred, trebuie să fie adevărat ceea ce-mi va spune", îmi repet în continuu, "alfel nu se va vedea nimic, nu se va împlini".

Privi adânc în luciul albăstrui al lichidului. " Ce-o fi oare acolo?" mă întreb. Aruncă moneda de argint, în timp ce îngână în surdină câteva cuvinte. Lichidul se tulbură, se învolbură ca şi cum cineva l-ar fi agitat, ca şi cum cineva s-ar fi trezit în adâncuri dintr-un somn prea îndelungat.

Aşteptă un timp, până ce furia se mai potoli, apoi scrută cu atenţie vasul de lemn. Un abur uşor, diafan, ca o ceaţă se ridică din lichid, se răsfiră şi totul rămase pur, clar, ca şi cum ar fi îngheţat brusc. Nu vedeam decât pereţii si fundull vasului, înegriţi de vreme. Moneda de argint dispăruse...

Simţeam privirea lui cum străbate realitatea, cum vede ceva, dincolo de imaginea iluzorie care mi se arăta mie. Incepea să-mi fie teamă, o teamă nedefinită, de ceva ce îmi era inexplicabil, ilogic şi misterios.
- Se va rezolva. Să nu mai mergeţi la doctorul sau la spitalul la care aţi fost ultima oară. O să mergeţi la un alt medic, un doctor mai în vârstă, într-un oraş mai mare, din apropierea voastră. Il cheamă Mirea sau Mitrea. El o sa o lecuiască. Altceva?
- Vreau să-mi cumpăr o maşină. Când o să fie asta?

Acelaşi ritual. Moneda micuţă se rostogoli în ciubăr. Lichidul misterios se învolbură, aburul se risipi şI totul se limpezi. Privirile noastre cercetară din nou lichidul. Deşi încercam să mă concetrez cât mai intens, pentru mine lichidul rămânea inert.
- ...N-o să fie. Tu n-o să-ţi poţi lua maşină. Ai o piedică, un obstacol. Nu pot vedea ce, dar ceva te opreşte. Imi pare rău...

Mă privi într-un mod ciudat, pătrunzător. Răspunsul mă surprinsese neplăcut. Simţeam instinctiv că îmi ascunde ceva, că văzuse mai multe în adâncurile stranii ale vasului. Cât de mult aş fi dorit să văd şi eu ceea ce zărea el acolo.

Mă privi din nou, adânc. O privire rece, ceţoasă, inumană. M-am înfiorat fară să vreau. " De ce am venit aici? Nu trebuia s-o fac!" m-am gândit cu teamă.
- Aşa e! De ce ai venit totuşi aici?

Tresării surprins şi îl privii cu groază. Aceeaşi privire fără finalitate, ca şi cum ar fi trecut prin mine. Imi zâmbi subţire, static:
- Nu te teme! Este şi ăsta un har ca cel al ghicitului. ştiam de când ai intrat care este adevăratul tău motiv. Unica şi marea ta întrebare...
Îmi aud respiraţia grea, sacadată. Nu-mi găsesc cuvintele, de parcă le-am pierdut sau nu le-am învăţat niciodată. Inghit cu greu şi-mi simt gâtul uscat, arid. " Curaj!". Nu ştiu. Nu mai ştiu dacă este gândul meu sau este un imbold, o îndemnare indusă de el. Il privesc absent, clipind des.
- Aş vrea... Aş vrea ...să-mi spui cât mai am de trăit... Adică până voi muri... ştii, eu...
" Nu, astea nu sunt vorbele mele, nu mi le recunosc, nici vocea, nici..."

Închise ochii pentru o clipă, ca şi cum ar încerca să memoreze ceva, să ceară ceva, să primească o confirmare.
- Mai m-au întrebat mulţi înaintea ta despre asta, imi spuse el după un timp cu o voce stinsă şi moale.Doar unuia singur i-am răspuns. Ceilalţi nu erau pregătiţi sau nu doreau cu adevărat să ştie. Sau nu credeau în ceea ce le voi spune. Pentru ei era o întrebare formală, ca oricare alta. Nu te juca cu cuvintele, pentru că ele au o putere formidabilă. Emerson spunea: "Atenţie la dorinţele pe care le aveţi. Ele vor sfârşi prin a deveni realitate!".

O pauză. Lungă. Nu mai sunt capabil să spun nimic. Simt privirea lui fierbinte cum mă cercetează atent, pas cu pas. Cred că m-am înroşit. Respir din ce în ce mai greu. Transpir. Mă şterg tot mai des cu batista albă, care simt că ma zgârie, că-mi arde pielea. De unde această exacerbare a simţurilor?
- Eu.. Eu vreau. Eu sunt pregătit!

Tremur. Tremur din toate încheieturile.
- Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit? mă întrebă el brusc.

Rămân blocat. şoc total. " Cum? Ce a zis? N-am înţeles..." Il privesc şi clipesc des, nedumerit, mut.
- Da, o zi. Doar o singură zi, între atâtea zile cât crezi că le mai ai înainte. Cea de mâine, de exemplu. Apoi gata. Neantul, abisul, veşnicia...

Scap batista din mână. Nu o ridic. " Se joacă cu mine. Asta face, se joacă cu mine, mă pune la încercare." Transpiraţia îmi curge în voie, simt cum îmi pătrunde în ochi. Mă şterg cu dosul palmei. Timpul stă în loc. ştiu ca stă pe loc. "O zi... Doar o singură zi...". Cuvintele cad grele, tulburi. Inima îmi bate nebuneşte. Aud zgomote ciudate amplificate de mii şi mii de ori. Capul îmi vâjâie. " Ce-aş face?... Ce-aş face, Doamne?... Nu poate fi adevărat... Nu poate fi măine!... Doar o zi?..."
- " Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit?..."

Sunt lucruri pe care nu suntem încă pregatiţi sa le cunoaştem, să le înfruntăm. Sunt lucruri despre care nu e bine să ştim că există. Sunt lucruri care ne depăşesc, care-şi găsesc liniştea în tăcerea şi misterul lor. In momentul în care le tulburi, se dezlănţuie şi te trag după ele într-o lume a tenebrelor şi a necunoscutului misterios.

Adie un vânt trist aici, sus. Gol şi sec ca o zi de toamnă ploioasă. Sunt credincios. Aşa mă consider. Nu unul foarte bun, foarte conştiincios, dar sunt credincios, în felul meu. Există un Dumnezeu, deaupra, în interiorul şi pretutineni în jurul nostru, al tuturor.

Ştiu că ceea ce vreau să fac este incorect şi imoral. Păcatul capital. Fără iertare şi fără milă. ştiu că o să-mi fac mai mult rău, că voi plăti mult mai mult decat valorează gestul meu necugetat. Este liberul meu arbitru. Prin asta nu mă consider şi nu mă erijez intr-un mic Dumnezeu, nu. Sunt prea mic şi prea neînsemnat. Dar vreau cu ardoare să câştig, să ştiu că am învins destinul, karma. Că nu m-a pus el la pământ. Vrau să-i demonstrez vrăjitorului că nu a avut dreptate, pentru că sunt sigur că are posibilitatea de a simti, de a vedea, de a şti ceea ce se întâmpla aici, acum.
- " Ce-ai face dacă ai mai avea o singură zi de trăit? "

Aş trişa destinul sinucigându-mă chiar astăzi. Nici un regret,nici o zvâgnire, nici un gând. Nimic. Neantul. Un pas, doi, trei, avânt şi saltul în moarte.

O stea se prăbuşi cu repeziciune pe bolta întunecată. A lui sau a oricărui alt muritor.

Într-un colţ, lichidul din ciubăr se frământă, colorându-se în pământiu şi a trecere. Ghicitorul îl privi cu atenţie, zâmbi scurt din colţul buzelor şi şopti ca pentru sine: " ştiam !"

Sebastian Stoica