Florin Zamfirescu este actor, regizor, profesor universitar, eseist.

Florin Zamfirescu este actor, regizor, profesor universitar, eseist.

Face parte din clasa selectă a marilor actori la care vocea, mimica şi mişcarea devin o simfonie armonioasă. Este actorul care fascinează, surprinde în permanenţă publicul prin multitudinea şi varietatea formelor sale de expresie, prin extraordinarul său talent. Pentru Florin Zamfirescu, care a interpretat peste 35 de roluri, meseria de actor înseamnă introspecţie, cunoaştere de sine, înţelegerea tipologiilor şi a firii umane. Pentru el, teatrul este o oază de destindere într-o lume nebună.

Teatrul, după Florin Zamfirescu, ar trebui să locuiască în spaţiul miraculos al corzilor vocale, în gâtlejul transformat într-un Stradivarius ce dă rezonanţa şi miezul cuvintelor.

Deşi a jucat în foarte multe filme, pentru el cinema-ul a rămas o simfonie neterminată.

Neliniştit, căutător de nestemate în cuvinte, un neîmpăcat cu sufletul prea plin, nu putea să nu se aplece şi asupra unei îndeletniciri alcătuită din spumă de vis: scrisul.

Ironic, melancolic, nevindecat, amar, proclamând gânduri sterpezite şi adevăruri crepusculare, Florin Zamfirescu face din frazele volumelor sale, Actorie şi magie şi Catifea, muzică de cameră. Arta orchestrării cuvintelor care nu se lasă domesticite de finitudinea declamaţiilor drapate, ce se sparg, se împrăştie, se pierd şi se regăsesc când nu te aştepţi.

Florin Zamfirescu este ca o avalanşă. Vine către tine şi te aruncă dincolo de rutina existenţei. O avalanşă de emoţii, sentimente, idei şi cuvinte.

Cu o voce modulată de foşnetul căpiţelor şi al pădurilor, cu privirea încărcată de amintirea culorilor câmpurilor, izlazurilor şi florilor de prun, şi cu gesturile amintind de coregrafia grădinilor de sub Cozia, Florin Zamfirescu iveşte sub ochii noştri, între râs şi lacrimă, personaje captivante, dramatice sau comice, locuitori suverani ai realităţii teatrale.

 

”Nimeni nu poate trăi fără bucurie”

Angela Gheorghiu, Nataşa Raab, Florin Zamfirescu şi Leontina Văduva la premiera de la Berlinale

De unde această pasiune pentru teatru?

Când eram prin clasa a IV-a, am descoperit această pasiune de la mama. Ea era dintr-o familie de preoţi din satul Şerbăneşti, de la poalele Coziei. În casă aveam multe cărţi.

Vărul dumneavoastră a fost marele ascet, Părintele Ghelasie de la mânăstirea Frăsinei. Datorită lui aţi deschis primele cărţi de filosofie.M-aş bucura dacă ucenicii Părintelui Ghelasie l-ar descoperi pe duhovnicul lor în armonie cu ceilalţi mari duhovnici ai Ortodoxiei noastre aşa cum, cu siguranţă, a fost şi şi-a dorit să fie înţeles, căci în Ortodoxie nu există altă cale de mântuire decât aceea a consensului Părinţilor”, spunea Mitropolitul Serafim.

Era băiatul fratelui mamei. Era un trăitor în adevăratul sens al cuvântului. Te încărca cu energie. Este cunoscută cultura sa universală extraordinară. Ştiu că Părintele a avut şi are mulţi admiratori, îndeosebi din rândul intelectualilor. În jurul lui s-a creat un fel de şcoală în care scrierile sale sunt citite şi aprofundate. I se mai spunea şi Ghelasie, Cuvântătorul de Dumnezeu. A fost autorul a numeroase volume (Scrieri isihaste I. Minidogmatica, II. Practica Isihastă, III. Mic Dicţionar Isihast; Memoriile unui isihast, Medicina Isihastă, Dialog în Absolut, Trăirea Mistică a Liturghiei). Şi-a luat ”pedeapsa” Sfântului Calinic. Acesta ”nu înceta ziua şi noaptea veghind, postind şi abţinându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii; pentru că trupul său îl ostenea şi-l pedepsea, încât toată viaţa sa nu s-a culcat ca ceilalţi oameni întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale; ci puţin, cât somn gusta, şedea rezemat cu mâinile sale pe un jeţ...”. La fel ca acesta, Părintele Ghelasie nu avea pat în chilie. Era autodidact şi citea în greacă veche. Era considerat un fel de călugăr yogin. Şi astăzi se fac congrese anuale despre opera lui. Era cu cinci ani mai mare decât mine. Am copilărit împreună şi lui îi datorez această deschidere extraordinară asupra lumii şi asupra universului. De multe ori, gândindu-mă la el, mă gândesc la Dragoş Pâslaru, care a părăsit scena pentru a se călugări. Cu siguranţă a avut o chemare către viaţa monahală.

Împreună cu fiul său, actorul Vlad Zamfirescu

Alături de fiica sa Ştefana

Ce amintiri v-au rămas pe retină din lumea copilăriei?

Desigur, cele legate de mama. Ea m-a îndrumat să mă ocup de mic copil de teatru. O dorinţă ascunsă a ei a fost să fie actriţă. Mama mea trăieşte şi acum şi are 90 şi... de ani. Tata a lucrat în învăţământ, dar a fost dat afară, deoarece fusese acuzat că era simpatizant al mişcării legionare. Devenise din învăţător cărăuş. Căra pietre sus în Voineasa, ca să-şi ţină familia. Mai târziu, a devenit director al Căminului Cultural din Călimăneşti şi organiza spectacole unde mama juca în teatru de amatori. Încă de foarte mic m-a învăţat să recit poezii. Mi-aduc aminte când am recitat într-o sală plină A venit aseară mama din sătucu-i de departe. Aveam 3 ani. Pe la 6 ani am apărut într-un concurs local şi am luat prima mea diplomă de recitator. Am mers la şcoală în primele clase la bunicii mamei, sub munte. În vacanţă, îmi aduc aminte cum dimineaţa îmi punea în farfurie să mănânc ulei de dovleac întins pe pâine. Avea un gust extraordinar, şi o culoare galbenă spre verde transparent. Am rămas cu acest obicei. În fiecare an, merg în Grecia, într-un sătuc pe malul mării, şi vin de acolo cu un butoiaş cu ulei de măsline făcut de ţărani. Mama îmi pregătea după aceea un ştergar în care îmi punea ouă, brânză, o bucată de carne, una mare de mămăligă şi mă trimitea cu vacile. Îmi luam traista şi mă duceam pe islaz. Dar, bineînţeles, aveam cu mine cărţile. Într-o vară am citit o carte de filosofie pe care mi-o dăduse Doru Ghelasie. Am adnotări pe acea carte încă de când eram în clasa a VI-a. După-amiaza mă duceam la joacă cu copiii. Eram desculţ şi aveam în tălpi numai ghimpi. Iarna purtam opinci, cioareci şi obiele. Am patru nepoţi şi-i învăţ tot soiul de năzbâtii pe care le ştiam eu din copilărie, cum e să tragi cu praştia un bulgăre de pământ. Nepotul meu cel mai mic, de un an şi jumătate, a început să vorbească şi e ceva de vis. De la mama am învăţat să iubesc cărţile şi poveştile şi le dezvălui şi celor mici. Parcă o văd pe mama cum lua o lampă şi o punea undeva sus ca să vadă să ne citească poveşti din 1001 de nopţi. În clasa a X-a, m-am lansat ca actor într-un festival care se intitula Dialog la distanţă, organizat la Radio România, recitând Legenda Meşterului Manole şi aşa am devenit vedetă naţională.

Dan Condurache şi Florin Zamfirescu în Femeia visurilor

Şi cum aţi ajuns la Facultatea de Teatru?

Încă de la 6 ani, spuneam tuturor că vreau să mă fac artist. Nu ştiam pe vremea aceea diferenţa între artist şi actor. În 1967 am dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică şi am intrat primul. Am terminat apoi ca şef de promoţie. Am fost la clasa regizorului Constantin Moruzan. După absolvire, am început să am nişte spaime, că fiind recitator să nu fiu cooptat în spectacolele de la Sala Polivalentă în care se aduceau laude tovarăşului Ceauşescu. Am părăsit poezia deliberat. Am fost întrebat odată dacă mai recit poezii şi am răspuns: Da, dar în studiouri mici, special amenajate. N-am fost disident, dar am avut de suferit de pe urma acestui refuz de a recita poezii patriotice. Iată că acum mă apropii de finalul unei cariere, care, privind înapoi, aş putea spune că este mulţumitoare. Nu mi-am propus niciodată să fac mai mult decât pot face, cum ar fi să iau Premiul Oscar, pentru că ştiam că nu e posibil. Important în viaţă este să realizezi ceea ce ţi-ai propus. Dar... destinul îţi schimbă uneori viaţa. Nu mi-am dorit să fiu profesor la IATC, dar am devenit datorită flerului pe care l-a avut extraordinarul actor Octavian Cotescu, care a spus: ”Iată noul vostru asistent”. Şi m-am trezit că îmi place şi că pot.

Cu Nataşa Raab

Florin Zamfirescu şi Andi Moisescu la TIFF

Dar să nu uităm de spectacolul antologic din ultimii ani de facultate, Divertisment 70 de pe scena Teatrului Casandra, la care se spărgeau uşile ca să se poată intra.

Îmi aduc aminte de inundaţiile din ’70, când toţi ne întrebam: ce putem face şi noi pentru sinistraţi? Bineînţeles, un spectacol. Am pus cap la cap ce ştia fiecare dintre noi să facă sau să inventeze. Şi s-a născut Divertisment 70. Era acolo generaţia noastră: Gelu Colceag, Corina Chiriac, Tamara Creţulescu, Mircea Diaconu, Dan Micu, Iulian Vişa... L-am jucat pentru sinistraţi, dar el a devenit peren, îl prezentam peste tot cu săli pline. Mai târziu, l-am jucat împreună cu alţi colegi pe scena Teatrului din Târgu Mureş. Dădeam spectacole, ca să mai câştigăm şi noi un ban, în baruri de noapte, la circ, în Tei, unde era locul de adunare al studenţilor, la Costineşti... Eu cântam un cântec care a devenit celebru, Cioc,cioc. Recitam o poezie de Miron Radu Paraschivescu pe care cred că am interpretat-o de o mie de ori. Veneau toţi să-i vadă pe ”nebunii” care făceau Divertisment. Cântam, dansam, recitam... La două teatre din Bucureşti nu se mai găseau pe vremea aceea bilete: la Casandra şi la Bulandra. Cu toată sărăcia din jur, trăiam vremea frumoasă a studenţiei.

Cu Horaţiu Mălăele

Ce s-a mai întâmplat cu acea campanie Salvaţi Casandra? Toţi ne reamintim de acel minunat teatru al studenţilor la UNATC, locul unde fiecare actor în devenire a cunoscut lumina reflectoarelor pentru prima dată? De ce nu s-a mai putut face nimic pentru a-l redobândi?

Casandra, de pe Strada Franceză din Centrul Vechi,a fost câştigată de proprietar. Eram rector când am pierdut această clădire şi am suferit foarte mult. Acolo fusese un cinematograf naţionalizat, apoi, după Revoluţie, recuperat de către urmaşi. A venit un domn care era avocat şi care mi-a spus: ”Vă las să jucaţi în continuare, dar să-mi plătiţi chirie şi nişte taxe”. Însă toate acestea au apărut odată cu obligaţia de a restaura clădirea. Proprietarul a spus: ”Eu nu pot să fac asta, aşa că dacă vreţi să jucaţi aici, consolidaţi-o voi”. Trebuia să băgăm mulţi bani ca să facem toate aceste reparaţii curente şi ni s-a explicat: ”Nu mai putem să băgăm bani în aceste reparaţii curente, întrucât nu putem face reparaţii capitale”. Deasupra ştiţi că este un bloc foarte vechi. Pe de altă parte, nu puteam să folosim bani de la stat, întrucât era o clădire privată.

Alături de Luminiţa Gheorghiu în Poziţia copilului, peliculă multi premiată

Reîntorcându-ne în timp, cum au fost primii ani după terminarea facultăţii, când aţi fost repartizat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş?

Am plecat cu un grup avându-l în frunte pe regizorul Dan Micu. Directorul teatrului, regizorul Gheorghe Harag, ne-a primit cu braţele deschise. Am jucat în Săptămâna Patimilor de Paul Anghel, în Prinţesa Turandot de Carlo Gozzi, într-o Noaptea furtunoasă... Am luat un premiu de interpretare cu spectacolul Speranţa nu moare în zori, de Romulus Guga, după care, doamna Elena Deleanu, directoarea Teatrului Giuleşti, m-a invitat să vin prin transfer în teatrul pe care îl conducea. Teatrul Giuleşti a fost transformat apoi de către Vlad Mugur în Teatrul Odeon. Venisem în tandem cu prietenul meu, regizorul Alexa Visarion. Am început cu Ion din Năpasta, Rică Venturiano din Noaptea furtunoasă şi Woytzek din drama lui Georg Büchner, Zeno din Pasărea Shakespeare de D.R. Popescu, roluri admirabile, realizate în regia lui Alexa Visarion. Mi-au plăcut şi rolul din Anonimul Veneţian de Giuseppe Bertto, Pavel din Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu, Mişa din Jocuri Crude de Arbuzov, Edgar din Regele Lear, Arlechino din Mincinosul de Goldoni, Glagoliev din Don Juan à la Russe de Cehov... Au venit anii ’90 şi am devenit director artistic la Odeon, după Alexandru Dabija. Am avut inspiraţia să îl chem pe Alexander Hausvater din Canada, pe care îl cunoscusem datorită lui Alexa Visarion. Acesta a primit invitaţia şi a montat Au pus cătuşe florilor de Arrabal, în care eu interpretam rolul Pronos. Un spectacol de magie.

Într-un rol apreciat de marele public

Florin Zamfirescu alături de Tania Filip în Doi pe o bancă

Un rol de o forţă extraordinară într-un spectacol care îţi tăia respiraţia.

Din păcate, s-a jucat numai doi ani. Din cauza decorului deosebit de dificil de montat, erau programate patru spectacole unele după altele. Efortul fizic era atât de mare, tensiunea psihică ne copleşea încât noi, actorii, nu mai rezistam. Eu era să mor... Publicul nu ştie cât de grea este această profesie. Într-o seară, pe scenă, unde era semiîntuneric şi nu se vedea prea bine, am luat în piept o bară metalică. Am căzut şi nu mai puteam nici să mă ridic, iar eu trebuia să joc până la terminarea spectacolului. Îmi dăduse sângele prin palme. Ca actor, aveam o formă fizică foarte bună, dar vă spun sincer că solicitarea fizică şi psihică mă epuiza.

V-aţi identificat cu multe din rolurile lui Caragiale.

Am jucat Ion din Năpasta, Rică din O noapte furtunoasă, Jupân Dumitrache la Televiziunea Română, unde am avut bucuria de a fi alături de Vlad, fiul meu, care interpreta rolul lui Chiriac, şi de fiica mea, Ştefana Samfira, interpreta Ziţei. Dar puţină lume ştie de un rol pe care eu l-am iubit foarte tare, cel de la Naţionalul din Târgu Mureş, Ipingescu din O noapte furtunoasă, în regia lui Nicolae Scarlat. Lectura ziarului dura 40 de minute. Harag a venit la mine şi mi-a spus: ”E răspunderea ta ce faci”. Îl imitam pe Ceauşescu. Un analfabet notoriu care combina cuvintele în aşa fel încât la fiecare respiraţie lumea râdea în hohote. Toţi aşteptau să mă cheme la Securitate. Am jucat şi rolul lui Spiridon, la Radio. Dar n-aş vrea să uit nici filmul Năpasta în regia lui Alexa Visarion.

În inimă de ţigan

Memorabil rămâne şi rolul lui Dandanache, un adevărat ”vampir”, din O scrisoare pierdută în regia lui Alexandru Tocilescu, la Naţionalul bucureştean.

Ca regizor, am pus în scenă, la Botoşani, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, despre care marele critic Valetin Silvestru scria: ”În sfârşit o lectură modernă a acestui text care demonstrează cât de mare era Caragiale”. Chiar mă gândesc să reiau textul pe o scenă în Bucureşti. E un autor pe care îl preţuiesc mult. De când eram copil îi spuneam Naşul Caragiale. Bunicul meu era primar într-o perioadă când se făceau săpături la castrul roman de la Bivolari şi Caragiale a venit într-o vacanţă pe Valea Oltului. Pe bunicul îl chema Zamfirache. Marele dramaturg i-a spus: ”Ce nume e şi asta? Zamfirache – Trahanache”. Bunicul şi-a schimbat numele în Zamfirescu. De altfel, Caragiale scrie: un orăşel de munte în Zăvoiul de la marginea oraşului. Acţiunea din O scrisoare pierdută se întâmplă în Râmnicu Vâlcea. Dar Zăvoiul mai are o calitate. Acolo s-a cântat pentru prima dată Deşteaptă-te, române în 1848, pentru că Anton Pann, autorul muzicii, locuia la Vâlcea.

Un alt succes al dumneavoastră a fost Gavrilescu din La ţigănci după Mircea Eliade, de asemenea, în regia lui Alexander Hausvater.

Mă duceam în teatru pentru acest rol ca la o repetiţie generală de decorporalizare. Am avut alături o distribuţie extraordinară: Adriana Trandafir, Carmen Tănase, Marius Stănescu, Constantin Cojocaru, Elvira Deatcu, Şerban Ionescu, Diana Gheorghian...

Cu Mircea Diaconu în Mere Roşii

A urmat rolul Ducelui de Clarence din Richard al III-lea în regia lui Mihai Măniuţiu, un mare succes de critică şi de public, în ţară şi în străinătate, cu Marcel Iureş în rolul principal, cu minunatele costume ale Doinei Levintza şi cu Sergiu Anghel semnând mişcarea scenică. Cronicarul de la The Times remarca elogios: ”Ce îi pot învăţa românii pe englezi despre Shakespeare? După cum se vede, destule. Orice descriere cu greu ar putea reda frumuseţea imaginativă a acestei regii ori scăpărătoarele înţelepciuni pe care le dezvăluie jocul minunat al actorilor”.

Marcel Iureş s-a identificat cu Richard, devenind idolul publicului tânăr, fiind adulat. Ajunsese, după Caligula de la Bulandra şi Richard al III-lea de la Odeon, să aibă o cotă artistică, de popularitate, greu de depăşit. Din păcate, odată cu plecarea lui Alexandru Dabija de la conducerea Odeonului, Marcel Iureş nu a mai vrut să continue să joace în acest spectacol, deşi l-am rugat. N-am reuşit să-l conving nici pe Mihai Măniuţiu să nu-şi distrugă opera. Şi e păcat că acest spectacol nu s-a mai jucat. După aceea mi-am dat şi eu demisia din Teatrul Odeon... M-am mutat la UNATC cu cartea de muncă şi peste puţin timp am devenit rector.

Alături de Mircea Diaconu în Filantropica

Un alt rol fascinant a fost Fouquiller-Tinville din 1794 după Camil Petrescu, Georg Büchner şi Peter Weiss, în regia lui Ducu Darie, la Teatrul Bulandra. Îmi aduc aminte ce cozi nemaipomenite erau pentru a obţine un bilet la acest spectacol care a avut un succes de public extraordinar.

În ’96 am primit pentru acest rol Premiul Criticii, acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secţia Română. L-am admirat pe Alexandru Darie foarte mult ca regizor. Spectacolul era magistral. Iar rolul meu, Fouquiller-Tinville, mi-a dat posibilitatea să realizez o creaţie foarte importantă în cariera mea

Cel rol aţi dorit să interpetaţi şi nu aţi reuşit până acum?

Aş vrea să vă spun că am refuzat multe roluri în cariera mea şi asta m-a costat.

În Hoţii de frumuseţe dupa Pascal Bruckner, împreună cu Ioana Pavelescu

Aţi stat două mandate, adică 8 ani, fiind cel mai longeviv rector la UNATC.

Mai longeviv a fost Costache Antoniu, care a fost rector 18 ani. Erau alte metode. Partidul Comunist te punea şi tot el te scotea. Nu erau alegeri. Funcţia de rector este foarte grea. După primul mandat, le-am spus: eu nu sunt un administrator, nu am niciun fel de date. Dar, acum, pot să vă spun că 8 ani, am făcut un rol de compoziţie...

Ce probleme atât de mari sunt în Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică? De curând, rectorul Adrian Titieni şi-a dat demisia.

Problemele cele mai mari vin din interior. Şi azi s-au repetat nişte probleme asemănătoare cu cele din comunism. Comuniştii n-au creat, ci doar au distrus. Problemele cele mai mari în timpul celui de al doilea mandat au fost cele de la catedra de film, pentru că acolo se învârt cei mai mulţi bani pentru peliculă. Şcoala trebuie să facă rost de bani pentru a-şi completa bugetul. Au intervenit iarăşi tot felul de probleme dificile şi urâte, de care nu vreau să îmi mai amintesc, ca să-mi menajez sănătatea.

Cu unul dintre nepoţii săi şi Ştefana Samfira

Ce se întâmplă cu ultimul scandal la modă în lumea artistică, cel al doctoratelor? Sunt personalităţi ca Liviu Ciulei, Ion Caramitru, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Victor Rebengiuc care nu şi-au dat doctoratul, dar se justifică prin ceea ce au creat.

Şi cu toate acestea, David Esrig n-a putut să predea la facultate în Germania întrucât nu avea doctoratul. Vor fi discuţii îndelungi pe tema doctoratului. Îmi aduc aminte de prietenul meu, Mircea Spătaru, care era rectorul Academiei de Artă şi care n-a vrut să-şi dea doctoratul, spunând că se justifică prin sculpturile create de el. După ce am stat nişte ani în şcoală am văzut că îmi place această profesie şi că pot să o fac. Putea să îmi placă şi să fugă studenţii de la cursuri pentru că nu am talent. Cred că mai normal ar fi ca un profesor să demonstreze celor din jur că este capabil, că studenţii vin la cursurile lui. Acest lucru s-a întâmplat recent cu apreciatul jurnalist Cristian Tudor Popescu, care a dovedit că este deosebit de capabil şi studenţii dădeau năvală la cursurile lui. Şi-a dat doctoratul şi a vrut să candideze pentru un post care era scos la concurs. Au sărit căţeii pământului, scandalagiii, oamenii de nimic, afirmând: ”cum adică, e concurs cu dedicaţie?”. Din păcate, fostul rector, Adrian Titieni, nu a avut curajul să spună clar şi răspicat: ”Da, l-am verificat şi este o valoare”. Cristian Tudor Popescu nu a mai vrut să candideze şi şi-a dat demisia. Iată cum pierdem nişte valori în faţa unor nonvalori. Fără un echilibru şi o normalitate ducem totul de râpă. E anormal ca un profesor de elită ca Ion Cojar, care scrisese un volum (care nouă ne este carte de căpătâi), să nu fie luat în considerare. Nu a putut să-l prezinte ca teză de doctorat pentru că îl publicase deja cu două săptămâni înainte de a se înscrie la concurs. Şi a spus: ”Dragă, eu alta nu mai scriu şi nici nu-mi dau doctoratul cu nişte foşti studenţi de-ai mei”. Şi a rămas în şcoală până a murit ca asistent, în timp ce alţii aveau tupeul să ceară să fie în funcţii de răspundere. Cred că nimeni din facultate nu uită că domnul profesor Cojar a fost plătit până la sfârşitul vieţii cu un salariu de asistent. A fost o persoană decentă până a murit. La fel s-a întâmplat şi cu genialul actor Victor Rebengiuc, care nu a vrut să-şi susţină examenul de doctorat, spunând: ”Eu sunt Victor Rebengiuc”. Eu zic că doctoratul e necesar, dar nu trebuie condiţionat. Să obligi un artist care are în spate o operă importantă să-şi dea doctoratul ca să poată să predea şi altora din experienţa lui e bine. Sunt şi unii care îşi dau doctoratele, dar nu îi ia nimeni să joace într-un teatru sau într-un film. Şi aceştia ce fac, dacă nu îi ia nimeni să joace? Îşi iau doctoratul, predau cursuri la care... nu vin studenţii. Sunt oripilat de cei care pun semnul egal între cultură şi incultură, care încearcă să dărâme ideea de ierarhie spirituală.

În O noapte furtunoasă

În Femeia visurilor

Ce este teatrul pentru dumneavoastră?

Teatrul este o lumină care ne mântuie sufletul.

Am înţeles că aţi trecut în viaţă, în ultimul timp, prin momente dificile. Poate că trăiţi prea intens...

Datorită tensiunii oscilante, acum doi ani am avut o fisură de aortă şi era să mor. Aşa cum vă spuneam, mama mea a împlinit 90 de ani. Mă gândeam: tu ca mamă să trăieşti şi să-ţi moară copilul. Înfiorător. Şi o întreb: ce faci mamă toată ziua? Și ea îmi spune: ”Mă uit la televizor, citesc şi aştept să vii pe la mine”. În ultimul timp mă gândesc tot mai des cum e dincolo...

În De ce trag clopotele, Mitică?

Aveţi o vastă paletă de roluri interpretate în filme, în regia unor mari regizori. Să ne amintim câteva: Actorul şi sălbaticii - regia Manole Marcus, Filip cel bun şi Femeia visurilor în regia lui Dan Piţa, Dincolo de pod - regia Mircea Veroiu, Mere roşii - regia Al Tatos, Iarba Verde de acasă şi Moromeţii - regia Stere Gulea, Înghiţitorul de săbiişi Înainte de tăcere în regia lui Alexa Visarion, De ce trag clopotele Mitică? şi Prea târziu în regia lui Lucian Pintilie, Iacob şi Senatorul melcilor de Mircea Daneliuc, Filantropica şi Restul e tăcere în regia lui Nae Caranfil, Orient Expres de Sergiu Nicolaescu, Maria de Călin Netzer, Moartea domnului Lăzărescu - Cristi Puiu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu, Poziţia copilului în regia lui Călin Peter Netzer, film multipremiat la marile festivaluri internaţionale. Ce a însemnat experienţa filmului?

Unele roluri le-am iubit foarte tare. În altele nu cred că m-am realizat aşa cum aş fi dorit. Îmi aduc aminte când Sergiu Nicolaescu a turnat Ciuleandra, l-am rugat: îmi doream foarte tare acest rol şi cred că l-aş fi putut realiza impecabil... După ani de zile, Sergiu mi-a spus: ”Îmi pare rău că nu te-am ascultat”. ”Regretul” meu cel mare este că nu l-am jucat pe Moromete, dar Stere Gulea a făcut un Moromete atât de impecabil interpretat de Rebengiuc, încât nu se va mai face niciodată de acum încolo. Multe din temele acestor filme sunt universale. Poate mă veţi întreba de ce a avut un asemenea succes Poziţia copilului sau Moartea domnului Lăzărescu. De fapt, în ele e vorba despre condiţia individului în lumea de azi. Filmele acestea nu au numai ”o primă foaie de ceapă”. Au mai multe semnificaţii.

În rolul unui arab în Iubire şi onoare

Împreună cu partenera sa de viaţă Daciana şi fiica sa, actriţa Ştefana Samfira

Ce roluri pregătiţi?

Pot să vă deconspir faptul că Alexander Hausvater mi-a oferit rolul principal din Barbă-albastră, într-o dramatizare semnată de el. Repet alături de Horaţiu Mălăele în Fierarii, o piesă după un roman sârbesc de Milos Nikolic, având-o parteneră şi pe Maia Morgenstern. Cred că premiera absolută va avea loc probabil la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea.

În calitatea dumneavoastră de pedagog, cum apreciaţi tânăra generaţie?

Ceea ce nu-mi place la tinerii cineaşti este că se duc după subiecte care sunt la modă sau care şochează, cum ar fi copii care îşi ucid părinţii, onanismul, lesbianismul, homosexualitatea... Eu înţeleg că la aceşti regizori sunt ”boli ale copilăriei”, cum spunea doamna Elena Deleanu. ”Toţi regizorii au bolile copilăriei: scarlatină, rubeolă, rujeolă... Trebuie lăsaţi să le facă”. Tematica mă scoate din sărite. Categoric există o ruptură între generaţii. Din păcate mă deranjează foarte tare că tinerii vor să se impună cât se poate de repede şi chiar călcând pe cadavre. Sar peste nişte etape. În ultimul timp, unii dintre regizorii noştri pun titlul, dar nu citesc textul. Din păcate, asta se întâmplă şi la regizori consacraţi. Îmi sună în cap versurile lui Eminescu: ”Ce-i azi drept, mâine-i minciună”. În ultimul timp, încep să ajung la concluzia că ar trebui să mă retrag pentru că trăiesc într-o lume pe care eu nu o mai înţeleg. O am în minte pe Aura Buzescu, care, la 60 de ani, a zis: stop! Se spunea că atunci când juca Aura Buzescu se opreau troleibuzele pe Magheru, din cauza publicului care lua cu asalt teatrul. Era o actriţă imensă. Mi-ar plăcea să calc pe urmele ei. Şi să vă spun de ce. Nu de mult, jucam la Metropolis, alături de Tania Filip, în Doi pe o bancă de Aleksandr Gelman. Era o bucurie. Dar, din păcate, în ultimul timp nu se mai joacă. Sunt două feluri de actori: unii care au nevoie de teatru, sunt nişte salariaţi care muncesc ca să-şi ia un ban, şi nu din dragoste pentru artă, şi alţii de care are teatrul are nevoie. Eu nu vreau să fiu actorul care are nevoie de teatru. Stanislavski are o altă diferenţiere: ”Iubeşti teatrul sau te iubeşti pe tine”. Eu nu mă iubesc pe mine în teatru, ci iubesc scena. Artistul opreşte timpul şi creează momente de meditaţie

În Moartea domnului Lăzărescu în regia lui Cristi Puiu

Cum simţiţi publicul?

Îl simt de la începutul spectacolului. Poate o să vă spun un lucru ciudat. De la o vârstă încolo am descoperit capacitatea de a manevra publicul cum doresc. Dacă vreau aplauze, pot. Dacă vreau să se râdă, pot. Mă interesează foarte mult comunicarea dincolo de cuvânt. De aceea vă mărturisesc că am studiat şi psihanaliza, şi hipnoza, care m-au ajutat cum să fac să captez publicul.

Nu vi s-a întâmplat să aveţi şi eşecuri?

Îmi aduc aminte că pe vremea lui Ceauşescu aduceau elevi din licee să vadă spectacole. Unii dintre ei râdeau, vorbeau şi distrăgeau atenţia sălii cât şi a actorilor. Nu puteai să fii nervos pe ei. Dar ce chin era să-l captezi pe unul, pe al doilea, pe al treilea... încât să-i faci să regrete că nu au fost atenţi de la început.

În rolul lui Jupân Dumitrache, alături de Marius Manole

La ţigănci, cu Florin Zamfirescu, în regia lui Alexander Hausvater, dezvăluie o lume fantastică

Din păcate, puţină lume ştie cât de mult se consumă un actor pe scenă.

Nu v-aţi întrebat de multe ori cum poate un actor trece subit dintr-o stare în alta? Pentru că în viaţă nu se poate. Faptele de viaţă sunt în subconştientul nostru până la un punct. Iar faptele imaginate de noi pe scenă, pătrund în noi mult mai superficial. Meseria de actor e dură, dar tot ea îţi generează satisfacţii. Consumul unui actor este 100%, dar nu e acelaşi ca în viaţă. Actoria e joc, dar şi joacă. Cojar îi învăţa pe studenţi diferenţa între joc şi joacă. Eu am scris o carte, Actorie şi magie, în care fac de asemenea această diferenţă. Este un omagiu adus profesioniştilor artei teatrale. Farmecul unui copil este că se joacă. De ce era Ilie Năstase fermecător pe teren, pentru că el juca, dar uneori se şi juca. Vedetele se joacă pe scenă. De ce Petrică Gheorghiu nu a ajuns niciodată vedetă? Pentru că avea o rigoare. Puteai să iei notiţe din jocul lui. Dar vedetă la Bulandra nu era el, era Ştefan Bănică, care se juca. Una e când faci cu sudoare un lucru, deci joci riguros. Mălăele se joacă pe scenă. De aceea este atât de fascinant. Eu acum repet cu el şi încerc să fur câte ceva din arta lui. E admirabil. În momentul când un actor pe scenă trece prin toate stările alfabetului omenesc, el nu oboseşte, el se încarcă. Iată de ce marii actori joacă cu o mare plăcere. Teatrul nu este nici realitate, nici minciună. Este o altă realitate. Oamenii se înţeleg din tăceri, din îmbrăţişări, din privitul în ochi şi din tandreţe, şi nu din vorbe.

În Senatorul melcilor

Ce este iubirea pentru dumneavoastră, mai ales că aveţi un volum de proză erotică intitulat Catifea, în care pătrundeţi în laboratorul dragostei?

Între un bărbat şi o femeie cred că se ajunge la iubire când nu mai e dragoste. Îmi dădeau lacrimile când am văzut doi bătrâni pe care îi cunoşteam cum se îngrijeau unul pe altul, cum se mângâiau. Ea a murit azi, el după o săptămână. Asta înseamnă iubirea: să nu poţi să trăieşti fără cineva care ţi-a fost alături. Octavio Paz scria: ”Dragostea e un pariu nebun pe libertatea celuilalt”. Când eram copil cum m-am îndrăgostit de o îngeriţă de pe o carte de rugăciuni. Zburam cu îngeriţa prin aer şi ajungeam la fânar. Nimeni nu poate trăi fără bucurii. Găsesc bucurii şi atunci când ninge şi atunci când îmbrăţişez un copac sau privesc florile. Nu mă dezamăgeşte răutatea din jurul meu pentru că ştiu că ea vine din prostie. Iluminaţii cred că ei dirijează. Dar nu e aşa. Şi ei sunt dirijaţi la rândul lor. Citesc acum o carte despre aceste lucruri, intitulată Iubire Versus Forţă de David R. Hawkins. El spune că sunt elemente ale corpului nostru care comunică cu universul. Această carte o aveam de mai mult timp în casă, dar n-o citisem. Şi dintr-o ată a venit momentul. Aşa cum s-a întâmplat în copilărie şi cu Biblia, cu Iliada şi Odiseea.

Ştefan Velniciuc, Florin Zamfirescu şi Gheorghe Oprea la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa

Ştefana Samfira şi Florin Zamfirescu

Cum percepeţi această lume nebună, cu valurile acestea de emigranţi, cu scandalurile care nu se mai termină. Afirmaţi: ”Strada urlă, porcii râmă”.

Trăim o criză de comunicare. De fapt, dacă observaţi, totul a început când Europa a devenit unită. Când alţii şi-au dat seama că poate forma şi o forţă militară. Nu observaţi că Europa e atacată din toate părţile: dinspre ruşi, dinspre arabi, din interior. E ceva ca atacul de furnici, de viermi care mănâncă tot pe dedesubt. Vremurile s-au schimbat, iar calitatea de spectator nu e de ici, de colo. Când am fost la Păltiniş, Noica mi-a spus: ”Ce crezi că e simplu să fii ultima generaţie de pe pământ?”. De multe ori m-am întrebat ce blestem e pe pământul acesta de la noi că nicio personalitate nu s-a putut realiza aici deplin. Ce se întâmpla cu Brâncuşi dacă rămânea în ţară?...

Care este relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu? În ultimul volum al profesorului neurolog Dumitru Constantin Dulcan, Inteligenţa materiei, o carte care a bulversat lumea ştiinţifică, se vorbeşte exact despre această legătură dintre om şi Dumnezeu. ”Ştim, astăzi, că ceea ce considerăm a fi materie solidă, respectând legile mecanicii clasice a lui Newton, nu este deloc ceea ce pare a fi. Atomii din care este făcuta materia, inclusiv corpul omenesc şi creierul, nu sunt solizi, nu sunt nişte particule, ci sunt mai curând nişte individualizări ale unei forme de energie vibratorie. Distanţa între nucleu şi electronii săi este uriaşă, iar dacă ar fi să o comparăm la scară, este echivalentă cu distanţa de la pământ la soare. Ştiinţa a început investigarea acestui univers interior şi, la fel ca în cazul universului exterior, pare să nu existe o frontieră finală. Se descoperă mereu noi şi noi particule subatomice, din ce în ce mai mici, iar natura acestui univers este în mod evident energetică şi informaţională. Lucrurile, obiectele, corpurile, de la stele şi planete până la corpul omenesc, par a lua fiinţă din acest câmp universal de energie”.

Noi, ca fiinţe umane, facem parte din Univers. A fost dovedit în laboratoare faptul că observatorul, omul de ştiinţă influenţează rezultatul experimentului său atunci când se lucrează cu particule subatomice, cum ar fi un foton. Vă daţi seama ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că numai gândind, deci reflectând în conştiinţa omenească un anumit fenomen, îl influenţăm. Conştiinţa influenţează materia. Implicaţiile acestui fapt sunt enorme, pentru că schimbă, de fapt, tot ceea ce credeam că ştim despre lume şi despre noi înşine, precizează profesorul Dulcan. Eu cred că ceea ce se întâmplă cu noi este o formă a protestului Pământului, care este suprapopulat. Este o formă de reglare a populaţiei globului. Nu cred că există plan fără Planificator. Celula vie e la fel de complicată ca oraşul New York micşorat la invizibil. Eu cred în Dumnezeu, dar nu în cel făcut din om. Există o carte în care Părintele Galeriu încerca să explice Tatăl nostru şi nu reuşea. Pentru mine, Dumnezeu este unic, este totul şi eu mă predau în mâinile lui. Mă tot gândesc la o naştere şi renaştere a noastră prin Dumnezeu.

Florin Zamfirescu, un actor pentru toate anotimpurile

La ce visaţi?

Eu aveam coşmaruri şi atunci am început să fac hipnoză. Despre acest lucru vorbeşte şi Edgar Cayce în volumele sale. A descifrat mistere ale istoriei, a salvat oameni de boli incurabile, uimind medicii. Iar multe dintre profeţiile sale despre cumpenele omenirii şochează în continuare o lume întreagă. Întotdeauna am avut o curiozitate să ştiu ce e dincolo de viaţă. Unii trăiesc ca să adune. Alţii trăiesc ca să afle.

 

Magdalena Popa Buluc

Cotidianul