Au trecut deja 17 ani...




...Şi câţi vor mai trece ?!

Ediţie specială la televiziunea română publică: "13-15 iunie, Piaţa Universităţii". Ne-am amintit cu spaimă de anul negru 1990 când, după victoria în alegeri din luna mai, pentru a-şi consolida puterea şi a speria opoziţia, proaspătul preşedinte Ion Iliescu s-a hotărât să pună capăt demonstraţiei paşnice din Piaţa supranumită km 0 sau zonă liberă de comunism şi să le arate românilor viitorul. Cine a avut ochi să-l vadă, l-a văzut... bătăi şi crime, distrugeri materiale şi înfricoşarea populaţiei, abnormităţi comise la comandă politică, în  numele apărării patriei şi democraţiei de un "fascism" iminent ce trebuia eradicat în faşă. Respingerea dialogului cu demonstranţii din motive de "securitate" arăta limpede că FSN-ul de atunci, PSD-ul de astăzi, luase deja hotărârea de a asmuţi forţele primare ale societăţii împotriva oponenţilor fostelor cadre de partid şi de stat. Nu mai exista cale de întoarcere. Ce-i aia dialog? Dialog înseamnă compromisuri...  Iar breşa dintre intelectuali şi muncitori trebuia bine adâncită. Şi după cum am văzut cu toţii, dictonul "dezbină şi stăpâneşte" şi-a arătat eficienţa pe chipurile celor care au aplaudat actele de violenţă ale minerilor infiltraţi cu persoane care ştiau ce trebuie făcut pentru a manipula forţa oarbă şi a ascunde adevăraţii autori. Chiar şi autobuzele în flăcări făceau parte din planul puterii, dar trebuiau să pară opera "golanilor fascişti" din Piaţa Universităţii. Iliescu şi oamenii lui şi-au sărbătorit victoria felicitând minerii dezlănţuiţi şi trimiţându-i în ordine şi disciplină de unde veniseră cu trenuri, camioane şi autobuze plătite din banii contribuabililor.

Am revăzut, cu aceeaşi nealterată strîngere de inimă, filmul documentar recompensat cu Marele Premiu UCIN 1991, sub producţia lui Lucian Pintilie şi a realizatorilor Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu. Evenimentele tragice de atunci şi naivitatea celor ce s-au solidarizat în piaţă 52 de zile, mi-au apărut într-o lumină şi mai viu-dramatică.

Câte s-au schimbat de atunci? Aceiaşi foşti comunişti şi/sau securişti umplu economia, partidele şi scaunele luxoase ale Parlamentului. Puterea se află mai departe în mâna lupilor ce şi-au schimbat părul şi titulatura fără a renunţa şi la năravuri. Ca să denumesc numai două expresii recente ale acestui fapt, aş aminti Condamnarea Comunismului din decembrie 2006, rostită cu stoicism până la capăt, de la tribuna cea mai înaltă a ţării, inima democraţiei plătită cu sânge – parlamentul - de către preşedintele în funcţiune privind pe deasupra ochelarilor vacarmul unei opoziţii iresponsabile, care a ajuns până acolo cu "libertatea de expresie" încât, în ciuda semnificaţiei revoltei anticomuniste din decembrie 1989, a proferat netulburată insulte la adresa celor ce au optat pentru o încheiere definitivă a socotelilor cu comunismul ca sistem şi cu urmaşii săi. PRM şi PSD şi-au dat arama pe faţă sub ochii unui preşedinte de Senat liniştit şi lipsit de atitudine, lăsând preşedintele ţării, indiferent ce nume ar purta el, singur în groapa cu lei. Şi al doilea eveniment tulburător şi tulburat, din aprilie 2007, ar fi Referendumul pentru demiterea preşedintelui României, indiferent cine ar fi el, care nu a soluţionat criza politică dar a arătat că o parte bună a parlamentului a cheltuit, la fel de iresponsabil, 18 milioane de euro din banii ţării, şi aşa săracă şi sărăcită, pentru satisfacerea unor intrigi politice rămase tot nesatisfăcute. Bani aruncaţi pe fereastra clădirii parlamentului în ochii unei naţiuni scârbite, dezamăgite, păcălite. Circul, început imediat după revoluţie şi continuat cu mineriadele ca adjuvante la guvernare, se arată prosper chiar dacă s-a trecut de la pulover muncitoresc la costum elegant cu cravată.

Dar să mă întorc la emisiunea cu pricina, prevăzută ca un act de reamintire a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, evenimente care ne-au făcut de râs în faţa întregii lumi şi care au nevoie de multă apă din Dunăre ca să ne cureţe obrazul mânjit cu sânge nevinovat. Sfârşitul documentarului lui Lucian Pintilie ne arată cimitirul de la Străuleşti II unde multe morminte proaspete, străjuite de cruci de lemn făcute în grabă, adăpostesc leşurile celor zdrobiţi sălbatic de ciomegele aducătoare de linişte şi pace în ţară după opinia lui Ion Iliescu, paznicul cu dinţi de vampir a cuceririlor postdecembriste. Este din nou simptomatic pentru societatea românească că numărul morţilor a rămas învăluit în imprecizie. Filmul apreciază câteva zeci, moderatoarea emisiunii Irina Păcurariu afirmă 4 )aţi citit bine: patru), cineva spune 6, altcineva 60, altundeva scrie 188. Despre răniţi ce să mai vorbim... La 17 ani de la celebra "restaurare a normalităţii", de parcă ar fi existat vreuna, ne zbatem în plin mister. În preajma prescrierii faptelor nu cunoaştem faptele ce se vor cuminţi într-un dosar pe care se va aşterne praful uitării şi al indiferenţei, generat şi îngrijit de vinovaţii ce nu vor să plătească nici în ruptul capului, şi care deţin lejer, în continuare, pâinea şi cuţitul cu care se alcătuiesc legile. Acelaşi Ion Iliescu, felicitatorul recunoscător al celor peste 20.000 de mineri chemaţi din Valea Jiului şi sosiţi, cu un efort logistic profesionist, să cureţe Piaţa Universităţii, este preşedinte de onoare al PSD, deputat şi specialist în sforării politice, cu o foame  neostoită de putere. Restul de chibiţi şi purtători de trenă sunt la fel de bine plasaţi, şi aproape că nu mai contează pe lângă diabolicul camarad şi urmaş al lui Ceauşescu, încărcat cu o energie negativă enormă, care a poluat conştiinţele multor români cu discursuri viclean meşteşugite, rafinate, perfide şi cinice croite după necesităţile momentului, lingând de multe ori unde tocmai scuipase. Mefistofelicul personaj a învins mereu clipa, dar zâmbetul său necinstit se va metamorfoza într-o mască a cruzimii în faţa osândei istorice, care va veni fără îndoială şi care nu mai stă în puterea sa să o manipuleze şi să o machieze după obişnuitul său obicei. Mineriadele vor fi pentru vecie asociate chipului său cameleonic.

Au fost invitaţi în studio: Dumitru Dincă fondatorul mişcării Piaţa Universităţii, Doru Mărieş preşedintele Asociaţiei "21 decembrie '89",  Radu Filipescu preşedintele Grupului pentru Dialog Social, Sorin Ilieşiu vicepreşedintele Alianţei Civice, George Roncea, Maria Dobrovicescu – participantă la mineriadă.

Discuţiile au degenerat încă de la începutul transmisiei odată cu controversa asupra numărului de morţi şi răniţi. Tonul s-a ridicat, feţele s-au aprins, moderatoarea a scăpat emisiunea din mână. Fiecare care a apucat la microfon nu l-a mai lăsat până nu şi-a spus tot amarul adunat în atâtea tentative de a restabili adevărul şi a pedepsi vinovaţii. Sorin Ilieşiu a citit două pagini din Raportul Comisiei Tismăneanu în ciuda Irinei Păcurariu care nu contenea să amintească de timpul alocat emisiei, timp care se scurgea cu repeziciune. Tot el a spus că dacă ar fi să mai facă încă o dată filmul mineriadei, l-ar face altfel, mai detaşat, în spiritul reportajelor BBC.

Dar mă întreb eu, dacă putem fi mai detaşaţi atâta vreme cât victimele rămân în parte necunoscute iar urmaşii victimelor se mişcă printre presupuşii criminali ? Rolul emisiunii nu a fost unul justiţiar deşi reproşurile au curs gârlă. Aceşti oameni invitaţi au luptat şi luptă pentru a se face dreptate, fiecare în felul său şi cu metodele sale. Am simţit în nervozitatea lor frica nereuşitei. Toţi se tem de fapt de acelaşi lucru: prescrierea, încetarea sau nici măcar punerea pe rol a urmăririi penale a criminalilor. Au folosit televiziunea, trecând peste furia moderatoarei, stricând planul emisiunii, ca pe o tribună, ca pe un nou balcon din Piaţa Universităţii, pentru a se face auziţi de toţi românii, chiar şi de cei ce nu vor deloc să audă. Au folosit prilejul acesta pentru a mai trage un semnal de alarmă deznădăjduit în sprijinul dreptăţii şi adevărului.

Şi nu pot să nu pomenesc că Ion Iliescu, Petre Roman şi Miron Cozma au refuzat invitaţia de a participa la ediţia specială 13-15 iunie. Le-a fost frică ?! Sau poate ruşine ?! Orice comentarii sunt de prisos.

De ce le-ar fi frică, doar tot ei ne conduc ?! De ce s-ar ruşina, doar tot ei umplu televiziunile ?!

Pur şi simplu nu îi interesează opinia publică, poporul păcălit, imaginea lor istorică. Ei trăiesc foarte bine astăzi, şi după ei potopul. Oameni minori, mediocrităţi furişate în locurile unde se decide destinul României. Ba chiar, în aroganţa lui, Ion Iliescu a trimis o scrisoare participanţilor la emisiune, pe care din păcate Irina Păcurariu, din lipsă de timp de emisie, nu a considerat că ar trebui să o citească, în locul logosului ei de încheiere pregătit şi umplut cu baloane jurnalistice.

Cu o clasă politică coruptă şi surdă, cu o justiţie legată la ochi, cu ziare şi televiziuni slujind diverse grupuri de interese, cu mineri care intervievaţi nu vor să mai vorbească despre cele întâmplate... ce şanse avem să găsim şi să pedepsim vinovaţii înainte de prescrierea culpei ?

 


Ion Iliescu, discursul către mineri, 15 iunie: „)...) Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. )...) Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toţi cei de bine.

)...) Eu vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă, din partea populaţiei Capitalei, pentru prezenţa dumneavoastră, utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. )...)

 


Nu pot renunţa să mă întreb, la final, unde sunt jurnaliştii cu minte şi inimă care NU produc, din principiu, ilieşti la comanda ilieştilor - ilieşti care au compromis şi îngropat şansele viiorului.

 


                                                                                                                                                          
Gabi SCHUSTER-CĂRĂRUŞĂ