- Vasili, vin' la masă Vasili!

Bunelu stătea aşezat pe treptele călduţe de ciment, în uşa din spatele casei. Bunica îl strigă proptită în uşa de la stradă, uşa ce dădea în bucătăria joasă din chiripici şi podită cu pământ bătătorit. Un ţol lung făcut din cârpe ţesute între ele i se încurcă între picioare şi o pisică şchioapă miaună lipindu-i-se de gleznele butucănoase, cerând miloagă de mâncare. E Miţa, o pisică vagaboandă cu blana tărcată şi bunica într-o noapte când mergea şonticăit la closetul din fundul curţii, n-a văzut-o şi a călcat-o pe spate. De atunci merge oloagă prin curte, parcă imitând mersul greoi al bunicii care şi ea, aplecată de spate şi târşâind picioarele ce clămpănesc într-o pereche de galoşi sparţi, abia merge. Se mai opreşte din când în când şi încearcă să se îndrepte înfigând o mână în şold.

- Uf! Pacati! Tare mă dor şalele! După care porneşte iar, sprijinită într-un baston făcut dintr-un ram de cireş bine lustruit şi lucind de slin şi trecerea vremii.

Bunelu întinse mâna să îmi găsească umărul ca să se sprijine de mine. Îi era greu să se ridice singur şi nu mai vedea bine. De fapt nu ştiam dacă mai vedea vreun pic, căci era tare mândru şi sub nici o formă nu accepta că a orbit. Făcuse un diabet acum doi ani şi de atunci începuse să se ducă încet zi de zi; îi căzuseră părul, dinţii, apoi îşi pierduse vederea şi începuseră să îi tremure mâinile. Îmi umplea inima de durere, căci bunic mai frumos şi mai puternic ca al meu nu ştiam. Un autodidact, extrem de inteligent şi cu un simţ al umorului ieşit din comun, era interesat de tot, putea să facă orice îşi punea în minte - uimindu-mă mereu cu priceperea lui.

Pe bunica o luase pentru avere, sau poate o şi iubise cândva, cine ştie... Familia ei era din cele mai bogate, în tot judeţul erau ştiuţi pentru pământurile bune, pentru bogăţie şi pentru faimoasele baluri de Sfântul Petru. Pe bunelu, care era sărac, l-au păcălit şi după nuntă i-au dat pământul mai prost de pe deal, dar asta l-a îndârjit şi mai tare să izbândească. Şi când începuseră să îşi facă şi ei un rost, au venit ruşii. Au încărcat tot ce au putut într-o căruţa şi au pornit spre Regat, lăsându-şi în urma pământul iubit.

- Nistrul!... suspină bunelu. Ce peşti prindeam în Nistru! Erau aşa mari că le atârna coada afară din căruţă. Mâncam de ne săturam tot satul dintr-un năvod... Ce mi-e dor să mai  văd Nistrul o dată...

Bunica nu mai strigă şi bunelu' se ridică greoi oftând. Îşi umflă nările şi ochii se rotesc tulburi în gol, dar zâmbetul lui frumos îi luminează pupilele mate:

- Simţi mirosul de iasomie?! Cred că a înflorit tufa mea de iasomie... Ia vezi tu Angelica... Şi nerăbdător mă întreabă:  Ei? A înflorit?!

- Nu încă, dar s-au umflat bobocii. Cred că mâine... sau poimâine...

După ce cumpărase cei 5 acri de pământ înţelenit pe care nu-l vroia nimeni, undeva la marginea satului lângă rămăşiţele codrilor Vlăsiei, începuse cu patimă să întoarcă pământul tare ca să-l poată lucra. După o zi de muncă prin sat, venea noaptea, aprindea felinarul şi săpa câte un metru adâncime după care răsturna cernoziomul gras ce mirosea a reavăn, aducând la suprafaţă bulgării lucioşi de pământ ce stătuseră ascunşi atâta vreme, departe de lumina soarelui. Plantase pruni pe marginea locului, pe lângă gardul înalt, împletit din nuiele şi ramuri spinoase de corcoduş. Din loc în loc pusese cireşi şi încet-încet gospodăria prinsese viaţă. Au ridicat şi casa din chirpici pe care au văruit-o frumos în alb, şi apoi bunelu a plantat via pe care o altoise cu pricepere, după ce citise toate Revistele Agricultorului pe care le găsise. Atunci plantase şi iasomia ce se făcea din an în an mai mare şi mai deasă. Când înflorea umplea curtea cu miros delicat de primăvară, cu miros de vacanţe şi de joc... Pentru noi copiii, gospodăria bunicilor era un rai, o fericire, mai ales la vremea cireşelor. Avea bunelu cireşe pietroase, cu carnea tare si dulce, roz-gălbui, şi cu sâmburii mari şi albi, cireşe de mai, fade dar atât de parfumate şi frumos colorate, atârnând în ghirlande roşi sub frunzele lucioase de rouă. Mai erau cireşele albe şi cele roze, cireşele amărui din care făcea bunica dulceaţă. Via se făcuse mare de când o plantase bunelu şi în august deja căutam strugurii dulci cu boabe mici şi sticloase... „Perla", le zicea bunelu...

- Hai Vasili odată, că se răşeşti borşu... strigă bunica, şi bunelu îi răspunde răstit:

- Iacătă vin!

Bunica se propteşte cu mâinile mari în uşă şi îşi umflă pieptul, strigând:

- Serafiiiim! Hai la masî!

Serafim era fratele mai mare al bunicii, singurul dintre băieţi care nu făcuse facultate; lucrase la calea ferată şi ieşise la pensie. Restul fraţilor erau toţi medici, căci străbunica spunea că bărbaţii trebuie să facă şcoli, iar fetele trebuie să înveţe să gătească şi să spele, ca să aibă grijă de bărbaţii lor. Bunica şi surorile ei abia ştiau să se semneze...

Bunelu învăţase să facă butoaie. Şi pentru că orice îşi punea în cap făcea metodic, studiat şi cu pasiune, butoaiele lui erau cele mai bune. Venea lume din toate judeţele dimprejur să comande sau să cumpere butoaie. Alegea bunelu doagele şi le privea în lungul fibrei în zare, ca să nu aibă crăpături sau noduri, după care bătea pe nicovală cercurile în nituri. Eram fascinată de întreg procesul, începând cu buştenii ce musteau încă de sevă şi terminând cu parafina pe care o picura bunica între doage şi pucioasa cu care afuma butoiul înăuntru.

Bunelu intră în bucătăria întunecoasă şi păşeşte cu grijă pragul înalt, ţinându-mă de umăr. Se pune pe patul de lângă masa acoperită cu o muşama roasă la colţuri, pe care sunt desenate buchetele de flori de câmp ce fuseseră albastre odată, demult.

- Poftă bună! strigă Serafim şi bunelu îşi strânge buzele dureros. Ajunsese un străin în casa lui, în curtea, în gospodăria lui. Acum Serafim era stăpânul... Un om masiv ca toţi fraţii bunicii, foarte înalt şi cu nişte ochi mici şi albaştri în care se ghicea răutatea. Îl necăjea mereu pe bunelu, iar bunica îl venera. Îi dădea cea mai bună bucată de carne, cea mai mare plăcintă. Îl adora pur si simplu, în vreme ce pe bunelu îl bruftuluia şi îl certa mereu. Avea de plătit nişte poliţe mai  vechi... Cu vremea se înstrăinaseră şi bunelu se îndrăgostise ca un adolescent de o femeie din sat, care muncea la ei în curte cu ziua. Erau bogaţi bunicii mei şi  Aurica, aşa o chema, Aurica visa să îl despartă de bunica şi să îl ia ea. Era singură şi avea o fată cu care mă jucam câteodată, îmbrăcând păpuşi şi făcând căsuţe din cuburile de lemn căzute de la doagele lui bunelu. Mi-o amintesc atunci pe bunica mea cum plângea şi stătea în genunchi sub candela aprinsă, rugându-se şi făcând cruci în faţa icoanei Maicii Domnului. Bunelu intra în odaie şi striga apăsat:

- Nu te mai ruga atâta la icoane Iulta! Tu eşti drac cu fustă, nu femeie!

Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii mari şi căzuţi ai bunicii, care şoptea blajin:

- Taşi din gurî că faşi păcati! Te'a bati Dumnezău...

Lumea din sat vorbea că Aurica îi făcuse vrăji de dragoste cu mercur şi de asta căzuse Vasile dintr-o dată, transformându-se într-un neputincios. Acum Serafim făcea regulile casei şi îl necăjea mereu pe bunelu.

- Ei? Şi ce-aţi mai făcut azi, Dom' Vasile? Aţi citit ceva interesant în jurnal?

Bunica îi pune un os mare cu măduvă în farfuria goală. Serafim îl suge cu poftă şi ronţăie carnea roz ce atârnă pe cartilagii. Bunelu înghite în sec şi moaie cojile de pâine în zeama fierbinte. Suflă să o răcească şi obrajii ridaţi, acoperiţi cu o barbă neîngrijită de trei zile se umflă caraghios. Serafim îl priveşte şi îl pufneşte râsul, stropind muşamaua cu stropi minusculi de ciorbă.

- Ah! Mi-am amintit... Iulta, trebuie să scot tufa de iasomie de lângă via mică, pentru că face umbră la vinete.

- Nu tufa de iasomie! strigă bunelu într-o răbufnire de orgoliu amestecată cu durere. El era încă stăpânul casei, încă nu murise... nu de tot!

Serafim se uită la bunica şi face un semn la cap cum ca „e nebun!" şi zice cu un calm prefăcut, pentru a-l enerva şi mai tare:

- Vezi tu mai bine ca mine ce e de făcut in curte? Tufa trebuie scoasă... Am zis! Şi bate cu pumnul strâns în masă, vărsând ciorba bunelului. Bunelu strânge din fălci cu furie şi îşi prinde genunchii cu degetele noduroase, ca pentru a-şi stăpâni clocotul ce se ridică din el.

- Nu iasomia! E casa mea, eu hotărăsc! Nu tufa de iasomie! Îşi apără sigura punte cu viaţa lui de altădată, cu visele din tinereţe, şi parfumul florilor de iasomie este mesagerul drag si cunoscut al unei lumi învăluite în întuneric pe care n-o mai ştie de mult.

Serafim zâmbeşte acru şi bunica dă din mana a lehamite, având deja un cod tăcut prin care comunică ei, fraţii: „lasă-l în pace şi tu!".

Bunelu împinge farfuria şi se ridica nervos. Eu îl urmez, căci mi-e atât de milă de el şi nici nu pot să îl mai văd în ochi pe nenea Serafim. Se poartă urât cu noi copiii şi ţipă la noi atunci când nu-l aude bunica. Ştie că bunica ne iubeşte mult şi nu vrea să o supere. Doar în fiecare sâmbătă, când pleacă acasă la el, la Piteşti, bunica îi umple sacoşele cu fructe, cu legume şi îi dă şi bani. Mulţi bani...

Mi-e ciudă pe bunica pentru că nu îşi vede fratele aşa cum e: un om rău, meschin, care se face că munceşte şi mai mult strică. A curăţat pomii de ramurile uscate şi a tăiat lăstari buni, a săpat via de mântuială şi a legat-o în bătaie de joc. Aproape mă bucur că bunelu nu mai vede...

Peste noapte a înflorit iasomia şi mirosul ei intră prin fereastra crăpată, adus de adierea nopţii ce umflă perdeaua de pânză. Bunelu se învârte pe patul tare, acoperit cu o pătură veche. Bunica doarme dincolo cu Serafim, în odaia de oaspeţi. Bunelu oftează în somn şi vorbeşte ceva neînţeles din care nu desluşesc decât suduiala lui obişnuită de când bătea vreun nit strămb pe nicovala din curte: „ptiu pacati!"...

§

Deschid ochii şi mirosul de iasomie mă învăluie puternic în vreme ce un alt miros îmbietor îmi strânge stomacul. Bunica face blinele şi sfârâitul lor în tigaie m-a trezit cu totul. Serafim se aude râzând şi povestind cu bunica în bucătărie în vreme ce câinele lătra furios la vreun trecător rătăcit pe uliţă. Ies alergând in curte şi bunelu sta aşezat pe treptele de ciment, cu umerii cazuţi zgâlţâindu-se tăcut. Pe iarba plină de rouă, printre măciulii de păpădie şi spice îndoite de grâuşor, lăstarii smulşi cu tot cu rădăcini îşi plâng florile albe, strânse ca fluturii morţi cu aripi încremenite în bătaia zborului. Tufa de iasomie, scoasă peste noapte şi mărunţită cu sapa, îşi arată rădăcinile spre cer, în vreme ce bunicul meu plânge tăcut, şi lacrimile lui mă dor, cu durerea bătrâneţii neputincioase şi umilitoare ce va să vină...