Pentru mine, prima dată când am văzut lumina zilei a fost noaptea... În dimineaţa aceea m-am simţit, ca niciodată, îngrozitor. Stăteam cu capul în jos. În viaţa mea anterioară, ce e drept, îmi plăcuse tare mult să fac sport. Dar încearcă şi dumneata, stimate cititor, să stai aşa ore întregi... Auzeam o femeie care se văicărea şi un tip agitat ce nu spunea decât: "Cu ce pot să te ajut, dragă?" Păi nu ştiu cu ce ai putea să o ajuţi pe draga ta, îmi venea mie să-i spun, dar ai face bine să mă scoţi de aici. Chiar a devenit plictisitor!
- Ia loc, Robo! - Da, Stăpâne! Cei doi se aşezară la măsuţa mică aflată, undeva, într-un colţ al "biroului". Robo avea scaunul său, tare, vopsit într-o culoare metalizată, iar Savantul un fotoliu larg, confortabil. Era un fel de-a spune "birou" pentru că încăperea era un amestec eterogen şi, în acelaşi timp, straniu, de obiecte ce nu păreau să aibă vreo posibilă interdependenţă. În centrul acestuia se afla un cub cu latura de aproximativ un metru, fără nicio fantă, luminiţă, cablu sau altceva distinctiv pentru calculatorul central al casei.
Soneria îngână fals o piesă celebră. "Cine o fi la uşă, la ora 7 dimineaţa? Sper că nu vreun distribuitor." Andrei se ridică, cam cu silă, de la măsuţa din living unde, într-un ritual repetat identic de mii de ori, îşi sorbea cafeaua de dimineaţă. Începea programul de lucru la ora 8, iar până la serviciu nu făcea mai mult de zece minute. - Aveţi un colet. Vă rog să semnaţi aici, îi spuse individul vânjos ce sprijinea un pachet imens. - Ce anume este şi, mai ales, de la cine?
Acea duminică de primăvară începuse ca o solie a unei vremi deosebit de promiţătoare. Razele soarelui se furişau printre faldurile draperiei, ca o mână invizibilă ce-i mângăia obrajii. George se alintă puţin, întorcându-se când pe o parte, când pe cealaltă, alunecând cu gândul, uşor, în anii copilăriei, când se strecura în poala mamei şi îi aştepta dezmierdările. Se dădu jos din pat, nu fără un oarecare regret. Ar fi vrut să prelungească acea clipă la infinit...
Porunca întâi "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!" Mai erau zece zile până la alegeri... Damian era un simplu şef de birou într-o întreprindere, fostă de stat, devenită societate pe acţiuni. Pentru buna funcţionare a acesteia, se constituise un Consiliu de administraţie în care erau numiţi, de la centru, diverşi indivizi care nu aveau nici în clin, dar nici în mânecă, ceva comun cu întreprinderea.
Nu mai ştia de când căuta printre gunoaie... La început îi fusese tare greu. Rămăsese, într-o primăvară, fără slujbă din cauza unei altercaţii cu şeful lui direct. Individul îi ordonase să facă un fals, iar el nu acceptase. Sub pretextul reducerii de personal, din cauza cheltuielilor prea mari, fu într-o zi dat afară. Nu primi nici-o explicaţie suplimentară şi nici măcar o minimă compensaţie.
Tybalt Popescu era, de când se ştia, director... N-ar fi conceput niciodată să fie altceva. Terminase o facultate inginerească, nu contează ce anume. Fusese, printre altele, directorul unei firme de comerţ, apoi al unui abator de păsări, managerul unei firme de transport de tip "maxi-taxi", iar acum, şef al unei firme de informatică. Habar nu avea ce produce acea firmă, dar în fiecare zi era prezent în sala mare, compartimentată cu panouri de rigips, în care lucrau câţiva programatori tineri.
De mult timp, Profesorul nu mai găsea nicio satisfacţie în munca sa. Terminase facultatea acum 40 de ani şi îi trecuseră prin faţă zeci de mii de studenţi. De câţiva ani, însă, generaţiile deveneau, parcă mult mai absente, mai dezinteresate. Preda un curs de istoria matematicii. La început, pusese accent mai mult pe realizările marilor savanţi, pe influenţa acestora asupra dezvoltării umanităţii, în general. În timp, observând cum auditoriul scade sub pragul critic al unei culturi decente, îşi deplasase discursul spre aspecte inedite din viaţa acestora.
Amfiteatrul era prea mare pentru absolvenţii facultăţii de matematică, dar prea mic pentru suma destinelor ce aveau să fie hotărâte în acea zi. - Victor Lăzărescu, unde doreşti să fii repartizat într-unul din locurile ce au mai rămas disponibile? Nu-i venea să creadă... Liceul din comuna X, pierdută undeva în Bărăgan, nu fusese revendicat de nimeni! Tremurând de emoţie, dar şi cuprins de panica surprizei, de-abia bâigui numele liceului. - Felicitări Victor şi mult succes în viitoarea carieră de profesor!
Vă voi povesti o întâmplare ce a avut loc demult... Este aşa de veche... Mai veche decât civilizaţia (oare ce altceva înseamnă civilizaţia decât estomparea sentimentelor, reîntoarcerea paradoxală la primitivism), la fel de veche ca şi primul om... A fost odată un vânător... Trăia liber prin pădurile lui, lipsit de constrângeri, fără un ţel precis, fără un scop anume... Singura lui dorinţă era de a-şi asigura traiul zilnic şi de a putea astfel apuca ziua de mâine. De ce? Pentru ca a doua zi să vâneze iar, pentru a apuca a treia zi şi tot aşa până va trece dincolo.
Comentarii