E bine câteodată să te opreşti pe coama dealului să-ţi tragi răsuflarea. Să profiţi de acel moment şi să laşi privirea să se prelingă peste zări, umplându-ţi ochii de uimire şi încântare. Să priveşti în urmă, să-ţi aminteşti locul plecării, calea străbătută cu greutăţile ei, cu bucuriile ei, cu greşelile ei. Mai ales, să ridici privirea spre culmile din zare, să le măsori, să te măsori cu ele. Şi să pleci mai departe...

Cam acolo suntem noi, pe o culme. Nici prima, nici ultima. Nici cea mai înaltă. Trei ani de când visul începea să prindă formă, să devină realitate. Luna viitoare se vor împlini trei ani de la apariţia primului număr al revistei. Unii dintre noi mai au acel număr eroic. Unii îl au cu titlul aurit cu foiţă – semn al speranţei că ideea nu va muri. Eu însumi păstrez exemplarul printat pentru ultima corectură – semn al responsabilităţii ce va să vină. Acel prim număr – plătit cu bani din propriul nostru buzunar, scris de noi, distribuit de noi, membrii fondatori ai BC-RCC, cu mai mult sau mai puţin talent, s-a dat gratis. Al doilea număr a fost un fiasco financiar – din cele cinci sute de exemplare s-au vândut vreo două sute. Dar şi-a avut şi el rolul: a testat piaţa. Atunci au apărut primele reclame, primii sponsori, primii abonaţi. Mai ales, ne-a arătat numărul celor care, în goana lor spre mai bine, găsesc timp pentru o întâlnire de-o clipă cu cuvântul scris românesc. Acum ştim: nu sunt mai mult de zece la sută din totalul românilor din Vancouver! De atunci, revista a apărut într-un tiraj de două sute de exemplare. Numărul abonaţilor a crescu mereu şi, cu o singură excepţie, nimeni nu a renunţat la abonament! S-a renunţat la vânzarea revistei „la stand” – neavând stand, fireşte... În acest moment rămân mai puţin de zece reviste netrimise abonaţilor. Este posibil ca pentru prima dată să mărim tirajul. Asta nu înseamnă că revista este perfectă, este mai degrabă o dovadă a faptului că cititorii revistei îşi dau seama şi apreciază efortul celor ce o scriu să-i îmbunătăţească număr de număr calitatea. Cum zicea cineva, s-a ajuns ca două-treimi din articole să atingă nivelul literar aşteptat. E mult? E puţin? Să zicem: e loc de mai bine! Numărul colaboratorilor a crescut şi, cu fiecare nou condei, valoarea literară a crescut. Aria de difuzare a revistei – tocmai datorită acestor noi colaboratori – s-a lărgit. Atheneum este tot mai puţin o revistă a comunităţii vancuvărene şi tot mai mult una a diasporei româneşti din Canada – la care îşi aduc aportul scriitori şi jurnalişti din ţară. Revista îşi respectă astfel crezurile sub care a apărut: „păstrarea, transmiterea şi promovarea culturii româneşti în comunitatea românească din Canada” şi „Păstrarea şi întărirea legăturilor culturale cu Ţara Mamă.” Dar acum, ca de atâtea ori când ne-am tras sufletul pe vreo culme şi ne-am analizat activitatea, o întrebare şi-a ridicat iarăşi capul: revista trebuie să fie „de informare şi cultură”, sau „de cultură şi informare”? Pentru că sunt voci care se plâng: se dau prea puţine informaţii „locale”, prea puţin divertisment, prea multă „cultură”. Conţinutul literar a început să fie mult prea ridicat. Conţinutul ideatic prea elevat, se dă prea multă atenţie religiei şi filosofiei în general – dar prea puţină lucrurilor simple între care ne ducem existenţa... Recunosc, nu prezentăm prea multe evenimente locale. Nu că nu am vrea – în general se întâmplă prea puţine evenimente. Când se întâmplă, scriem despre ele. Nimeni dintre cei ce vor să scrie despre ele nu a fost refuzat să le publice în revista noastră. Dar unii au preferat să-i informeze pe cei din Ontario despre activităţile lor, nu pe cei din BC... Faptul că noi nu suntem ziarişti de profesie, că nu avem nici timp şi nici )de multe ori) plăcere să alergăm după „ştiri” nu este o justificare, ci mai degrabă o realitate. Altă justificare-realitate este faptul că „ştirile” îşi găsesc un loc mai potrivit în programul săptămânal al celor două posturi de televiziune şi al postului de radio local, având ca limbă de transmisie limba romană. De ce i-am concura, mai ales că revista are o apariţie lunară – când „ştirea” încetează să mai fie „news”? Şi apoi, mai este website-ul, loc în care se schimbă informaţii, opinii, chiar anunţuri personale, aproape instantaneu. Ce putem face noi în acest mediu în care „ştirea” mai veche de trei zile îşi pierde din interes, iar evenimentele locale sunt sporadice? Putem veni cu mai multe analize sociale, cu mai multe interviuri care să prezinte întâmplări, opinii, destine ale românilor din Vancouver – atât de asemănătoare cu a celor din întreaga diaspora şi totuşi atât de unice. Să sperăm că se vor găsi autori care să se aplece şi asupra acestor teme. Şi totuşi, fără a da un răspuns tranşant la această întrebare amintită mai sus )„informaţie sau cultură”?), se pare că direcţia este evidentă: cultură! Crezul revistei ne îndreaptă într-acolo. Cei ce scriu la ea. Majoritatea abonaţilor. Vor apare în continuare articole „informative” şi de „divertisment” – sperăm de o calitate tot mai bună. Important este să se scrie cât mai bine. Text de divertisment sau recenzie literară, poezie sau eseu, poeme în proză sau analize sociale, texte umoristice sau interviuri – totul, orice – dar bine scrise! Cu talent. Cu responsabilitate. M-am gândit din nou la numele dat revistei: „Ateneu”. Nu „Halele Obor”. Oricât de mult ai vrea să te dai cu „masele”, oricât de mare nevoie de bani ai avea, nu organizezi sub cupola Ateneului spectacole de manele. Nu se face. Nu se cade. O sută de spectatori să ai în sală – dar îţi urmezi crezul: promovezi cultura românească. În fond, gândind cinic, cultura este şi ea o marfă. Unii cumpără ceapă, alţii papuci, alţii reviste porno, alţii CD-uri contrafăcute, alţii maşini... Unii cumpără chiar şi flori. Şi unii, puţini, cumpără cărţi. Cumpără reviste de cultură. Mă bucur că printre acei puţini ce cumpără cultură vă număraţi şi voi, iubiţi cititori. Aşa cum mă bucur că printre cei ce se străduiesc să asigure cu „marfă” acest sector important sufletului suntem şi noi, colectivul revistei Atheneum.

Nick SAVA