Să vedem, dar, prin ce aventuri a mai trecut Avram. Din Egipt s-a întors la Betel - pe când acesta era doar un loc pe înălţimi, de adus jertfe, şi a chemat din nou Numele Domnului. E bine să o faci cât de des, mai ales dacă ţi-a ajutat în afacerea cu Faraon. Iar cu Avram era nepotul Lot, care avea şi el „oi, boi şi corturi" - deşi nu ni se zice dacă îşi vânduse nevasta vreunui egiptean. Şi cum locul nu era mare, iar „Cananiţii şi Feresiţii locuiau atunci în ţară", ciobanii lui Lot (Biblia îi numeşte „păzitori") se cam băteau cu cei ai lui Avram pe locurile de păşunat (deci, Mioriţa este universală...). Aşa că unchiul i-a zis lui Lot să îşi cam caute de drum, să nu se ajungă la lucruri mai rele... „Oare nu e toată ţara înaintea ta?", zice bătrânul Avram, care deja se considera stăpân peste Canan, bazându-se pe cuvântul Domnului. Şi acesta (Lot) a ales să se ducă pe Valea Iordanului, un adevărat Eden pe pământ, zice biblistul - înainte să fi distrus Domnul Sodoma şi Gomora.
Nu ştiu dacă alţii vor fi simţit la fel, dar eu am fost şi sânt un iubitor al filmului, aceasta cea mai tânără dar şi cea mai dinamica dintre arte. Şi cum ar fi putut fi altfel, când filmul este adesea o evadare din cotidian (atât de necesară în lupta cu rutina), dar mai ales o poartă spre universurile unor oameni, locuri, acţiuni şi idei noi. Acţiuni şi idei noi de care avem atâta nevoie pentru a ne redefini personalitatea şi ideile, în permanenta lor confruntare cu matricea eului, a legilor...
Pare ciudat că poetul delicat, predispus spre melancolie, cu vocaţia de a binecuvânta împăcarea cu natura, cu semenii – să fie tocmai el ţinta unei respingeri. Pe neaşteptate s-a vorbit după moartea lui Rainer Maria Rilke despre un handicap în relaţiile sale cu cei apropiaţi. Dădea de bănuit şi faptul că zvonul de discreditare venea de la cineva care îl înconjurase altădată cu adoraţie. Uimirea a sporit când s-a aflat că porni-rea iconoclastă se îndrepta mai larg împotriva unei serii întregi de barzi, puşi brusc...
(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)
Pentru că aminteam de expresii, să facem o mică digresiune.
Printre multele expresii pe care le leg de sistemul comunist este şi aceasta: „a împroşca cu noroi". Nu ştiu când am auzit-o prima dată, dar am auzit-o exact aşa, însoţită de cacofonie. Aş zice că nu a fost trecută în rândul cacofoniilor celebre (şi acceptate) doar datorită faptului că verbul se declină de obicei - deşi majoritatea declinărilor respective întăresc aspectul cacofonic... Cel...
În noaptea de 20 spre 21 aprilie anul care suntem s-au produs multe întâmplări despre care fac raport, neapărat să ştiţi şi dumneavoastră cum a fost să nu cadă spectrul de şomaj numai pe mine singurul cap de familie care sunt cu doi copii în plată şi unul scăpat -bogdaproste- la ajutorul lui de handicapat.
Din guşa lui Guşă a ieşit porumbelul că "România ar duce-o mult mai bine dacă ar fi integral PSD-izată". Pe noi Revoluţia ne-a prins cu 4 milioane de PCR-işti care n-au făcut mare lucru ca să salveze CPEx-ul. La procesul de la Târgovişte s-a pus în cârca Ceauşeştilor un genocid de 60.000 de oameni. În 14 ani câţi au trecut de atunci, cifra s-a refăcut. Astfel, în fiecare an au murit circa 3.000 de oameni pe şoselele subdimensionate,
Marii gânditori ai omenirii ne-au lăsat cu consecvenţă o imagine mai curând cuminte - dacă nu modestă sau spăşită - asupra a ceea ce pot înţelege oamenii despre originile şi legile multistratificate ale realităţii înconjurătoare, ale cosmosului: Buddha afirma de pildă că "toate descrierile realităţii sunt [doar] ipoteze temporare". Carl Jung, strălucitul student al lui Sigmund Freud, comenta la rându-i - în aceeaşi notă - că "în ce priveşte realitatea ultimă, nu putem afla nimic, şi numai când admitem asta revenim la echilibru", iar filozoful indian, Lankavatara Sutra formula imposibilitatea cunoaşterii ultime a Universului cu o frază aparent hilară: "things are not what they seem to be, nor are they otherwise", adică "realitatea nu este nici ceea ce pare... nici altminteri"... (iar din această dilemă nu putem ieşi..., ar mai putea fi adăugat, reiterându-l pe Caragiale...). În sfârşit, afirmaţiile misterioase de mai sus ar putea părea mai clare (sau dimpotrivă?!) dacă-i credem pe tibetani (Cartea Marii Eliberări) că "materia este derivată din minte şi conştiinţă, şi nu mintea şi conştiinţa din materie".
Nu ştiu dacă alţii vor fi simţit la fel, dar eu am fost şi sânt un iubitor al filmului, aceasta cea mai tânără dar şi cea mai dinamica dintre arte. Şi cum ar fi putut fi altfel, când filmul este adesea o evadare din cotidian (atât de necesară în lupta cu rutina), dar mai ales o poartă spre universurile unor oameni, locuri, acţiuni şi idei noi. Acţiuni şi idei noi de care avem atâta nevoie pentru a ne redefini personalitatea şi ideile, în permanenta lor confruntare cu matricea eului, a legilor...
Comentarii