Parisul!

Îşi umple plămânii cu aerul mirosind a gaze de eşapament şi mâl, deschizându-şi nările larg şi suflând cu zgomot, ca o morsă bătrână ce se trage voiniceşte la mal după o lungă călătorie prin apele îngheţate ale oceanului. Chiar aşa se simţea Sorin, paraşutat în mijlocul Oraşului Lumină, după ce ani de-a rândul nici nu îndrăznise să viseze la un paşaport în România izolată a lui Ceauşescu. Nu avea de ce să se plângă, era medic de succes într-un mare spital al capitalei şi, ca ORL-ist specializat în pediatrie, îşi făcuse o groază de relaţii, posedând o lungă listă de pile şi contacte utile într-o lume unde totul se obţinea prin spate sau pe sub tejghea. Operase destui copii de securişti, dar un paşaport pentru o călătorie în Occident era aproape imposibil de obţinut, indiferent cât de mare ar fi fost recunoştinţa paternă.

Quote:

La cumpăna dintre ani, am ales să mă gândesc la viitor. Cum cel mai important eveniment cultural braşovean de la sfârşit de an a fost Festivalul de Teatru Contemporan, care a permis concentrarea de talente şi vedete teatrale, am solicitat unor reputaţi actori, cu prodigioase cariere, în special de la teatrele bucureştene, să se pronunţe cu privire la viitorul teatrului, pentru a constata cum se vede din interior forţa patrulaterului magic de sub lumina reflectoarelor şi presiunea la care este supus continu, ca şi celelalte forme de artă, de către o societate care nu-şi regăseşte încă echilibrul.

Mai zilele trecute citeam o carte. Nu o să îi fac analiza aici, dar a fost o frază care mi s-a întipărit în minte: "Otrava groaznică a zilelor noastre este nepăsarea."

Cartea respectivă se referea mai mult la un aspect religios: existenţa lui Dumnezeu. Aşa că nu mi-a fost greu să înţeleg ce anume îl făcuse pe autor să scrie această frază: amărăciunea că din 100 de studenţi englezi, 40 nu auziseră de Cristos iar 73 nu auzisera de Rusalii, că doar 5% din populaţia Parisului participă la slujbe religioase, iar în Londra doar 3%.

M-am gândit atunci la noi, românii din Lower...

Românului i s'ar putea învinui ca trăieşte în dor, or cu dor, şi pe bună dreptate.

Golda Meir a răspuns odată la acuzaţia adusă Evreilor, că trăiesc prea mult în istorie, în felul următor: "Noi nu trăim în istorie ci istoria trăieşte în noi". Cred că în acelaşi mod am putea răspunde şi noi, Românii: noi nu trăim în dor, ci dorul trăieşte în noi.

S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre dor, deşi încă nu s-a ajuns la o definiţie unanim acceptată. Că nu se poate traduce în altă limba, că e un fenomen prea complex, or prea vag, fără hotare. Este totuşi ceva pozitiv în...