în jurul meu cad zidurile norilor
contractez pneumonii de-o viaţă şi tu nu ştii
cum naufragiază penultima călătorie

iluzia de a fi jumătate umbră ţărmului cronofag
se pierde acestei încremeniri apocrife
numai el îşi caută prin nisipuri tanagra muribundă
lîngă solfegii de sînge

sunt doar catedrale de aer ascuţite dincolo
de ne-au rămas închise într-o piatră albastră mările şi navigatorii

de la o vreme mi-am ridicat
un cavou de nesomn pe marginea lumii
unde înfrigurează tăcerea
aeropagul inocenţei

Gravitaţie

Ţipau păsările fără glas,
căutându-şi cântecele
pierdute în văzduhul de lumină,
risipite în cuiburile din nouri
Furtuna le-a răpit graiurile,
izbindu-le
de cerul,
de marea
şi de pământul
înghiţite de seninul
orbitor
şi uimitor;
le intuiam ciripitul,
gravitaţia sorbea înfinitul

Din adâncul profund,
către cerul albastru,
lin barca peste talazuri sălta.
Chiar Domnul pe corăbii umbla!
Cuvânt dumnezeiesc El era.

Pânzele înălţate,
albastru de mare,
albastru de nori,
mireasmă de flori
şi ţipăt de paseri.

Arcadă,
cupola cerească
pe soare şi lună şezând,
Cuvânt lângă Cuvânt.

leandrii înfloresc la răstimpuri

casa de ceaţă cu ferestre oarbe

secundele să-mi fie

priveghi de fluturi

tu, inimă amar bolnavă

din aripa îngerului negru

se rotesc încet spre mare arborii de piper

purtând miresmele prin valuri

în armura sonoră de stridii

şi mai departe dincolo

spre nicăieri

până când ultimul călător crucea de nisip îşi ridică

povară între ceruri şi pântec sterp

de ape

aşa s-a golit la amiază de litera albă în duh

până nu a mai fost decât