In piept tăcerea
mă-nfăşoară
cu serpentine albe
de mumii.

Dulăi mi-adulmecă
oftatul,
obloane grele zornăie la geamuri
şi-n urma mea,
uşi tenebroare
se inchid.

Grădina mea de piatră
mai pastrează
in solzi de gheată
verdele unei iubiri
din vară.

Ea imi intinde
grijulie
un linţoliu de frunze
moarte,
şi-mi murmură
cu glas dogit...
un maslu.

În mâinile mele
croite până la sânge
de mama vitre...

Mă vei ierta… de uitare
icoană fără de preţ
la care n-am ştiut
obosit de căutare –
cum să-mi înalţ privirea
împovărată de iubire
şi cum să şterg lacrima curată
ce aştepta cuminte
o rază… şi nu promisiuni măsluite?
o!
dar tu să-ţi aminteşti…

în clipe de răgaz
am îngenuncheat
şi sufletul mi-a sângerat
sub lama
gândului acuzator…

ce braţ de pământ
coboară noaptea la sine
şi amână luptând
ziua de mâine

nu mai ştiu
am dormit atoatevisând
până târziu
au pierit soldaţii luminii
pe rând

pe frontul dintâi
învingători nu sunt nici unii
balans absolut

şi multe stele
în giulgiul din noapte căzut
pe degetele mele de lut
târând prin inele
prezentul omniacut