nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi omule, tu de ce te agăţi de viaţă ca un copil de fusta mamei? de ce nu vrei să mergi singur spre îndepărtările lumii spre marea întindere în care îngerii au renunţat la aripi şi se joacă atinselea cu dumnezeu?
întreb şi eu, nebăgând în seamă răspunsurile care de care mai evidente şi las savanţii să rumege toate cărţile predecesorilor ca nişte cârtiţe de birou
Să-mpodobim eşafodul cu florile reginei, cele mai alese s-aşternem covoare de scrisori de la flămânzi şi orbi … securile s-aştepte blând pe albe mese şi invitat în primul rând un cor de corbi …
Să adunăm mulţimea renegată la marea sărbătoare veştile să umble triumfale bătând la poartă „vinovată” … Voi suflete uitate! nemângâiaţii viselor fugare …
De azi Aveţi voie să ieşiţi în oraş. Vârfurile verzi ale copacilor Se vor apleca asemeni firului de iarbă Umărul cald al femeii frumoase E doar un idol de-o clipă Voi, hârciogii bruni Veţi învăţa acest lucru Ca toţi bărbaţii adevăraţi
Comentarii