Texte din Cenaclul Literar

Genus irritabile vatum

prima mea naştere a fost cu voia mea
urlam acestei lumi care urma să mă înveţe să sufăr
că limba mea are două tăişuri
şi-am dat de ştire duşmancei mele de moarte
şi primul meu urlet a fost cel mai cumplit
cât toată tăcerea pe care urma să o urlu
la a doua mea naştere
când urletul meu amuţit de atâta urlet
m-a învăţat să urlu în mine
din toate celulele mele să izbucnească
un urlet tăcut
m-am născut poet fără voia mea
se întrebau toţi de unde ştiu atâtea lucruri
de unde le scot de parcă aş fi un inventator

Cenaclu Literar: 

MOŞTENIRE

MOŞTENIRE

Margaretei, fetiţa de dincolo

Perna mea
Are urechile mari, revărsate pe umeri
Genele coboară spre tâmple
Ca două picături de parfum
Ieri era albă
Azi e pătată cu ceară şi scrum

Perna mea
E speriată de-un singur coşmar
C-o să ajungă într-o zi
Pe un pat de spital
De-aceea o las moştenire oricui
De sus pare altfel, sfătoasă şi blândă
Ca o raţă cu pui

Iertare îţi cer (de-ai ajuns şi-ai citit)
Că azi m-ai strigat şi nu
M-am trezit.

Cenaclu Literar: 

Sub talpa unui pantof

oameni şi oameni
ne întâlnim pe stradă
fără să ne mai aducem aminte vreodată
şi totuşi te gândeşti că dumnezeu este capabil
să ne asculte pe toţi
să ne privească să ne iubească
iar noi cel mai bine ştim să uităm
mergem indiferenţi
cu mâinile în buzunare
pe drumul nostru împrejmuit de ziduri înalte
din toată lumea asta atât de mare
am ales să ne privim în oglindă
să ni se usuce oasele într-o cutie de chibrituri
sângele s-a învechit îndeajuns în cupa inimii mele

Cenaclu Literar: 

Rătăcind prin rouă străină

Rătăcind prin rouă străină

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum despica cerul copilăriei
mele în două
ca un trosnet de muguri
copţi
ca o vecernie într-o limbă
uitată

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum se unduia stângace peste
anii mei fragezi
ca un nor durut
de atâta
zbor ca o aripă de
înger ostenit

îmi amintesc de palma grea a tatei
acum când doar ce-a aţipit
sub iarbă
iar greierii s-au pitulat
în ţârâit

Cenaclu Literar: 

Anemone

Vericule, vericule, tare mi-a fost dor de chipul tau străfulgerat de lumina bunătăţii şi blândeţii !
Deşi peste creştetele nostre au trecut valuri,
valuri de vremuri,
te simt aici lângă mine, cu fruntea sprijinită pe genunchi
urmărind :
gesturile pline de compasiune ale mamei
când işi scalda copilul ;
bucuria juvenilă a Saftei, in mijlocul florilor ;
pe Mos Niculaie Cobzarul meditand la zădărnicia vieţii.

Cenaclu Literar: 

Atinselea

nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi
omule, tu de ce te agăţi de viaţă
ca un copil de fusta mamei?
de ce nu vrei să mergi singur
spre îndepărtările lumii
spre marea întindere în care îngerii
au renunţat la aripi
şi se joacă atinselea cu dumnezeu?

întreb şi eu, nebăgând în seamă răspunsurile
care de care mai evidente
şi las savanţii să rumege toate cărţile
predecesorilor
ca nişte cârtiţe de birou

Cenaclu Literar: 

Despre singura femeie...

 

As putea să vă spun că o cunosc
că am vazut-o prin geamul şters de ploaie[[wysiwyg_imageupload:298:height=246,width=329]]
chipul pierdut în aşteptări
gura închisă peste mirări

aş putea să vă spun că o cunosc
după culoarea şalului
cum duce mâna la ochi
să se uite în soare
după cum părăseşte odaia
şi intră în visele rânduite frumos la fereastră
un pom lângă umărul gol
în care fructele se îngrămădesc
să se coacă

după sprâncenele suspendate

 

 

 

Cenaclu Literar: 

Cine a adus Biserica?

Într-o diminează, ne-a chemat Şefu’ la el. Nu pot spune că era o „bună” dimineaţă, eu nu sunt printre cei ce cred că ziua se cunoaşte după dimineaţa ei. Nici nu ploua, nici nu era soare – era o banală dimineaţă de primăvară, nu cu mult înaintea Paştelor. Cum s-a dovedit, numai bună nu era: Şefu’ ne-a trimis pe teren. Mai precis, pe mine şi pe Gruzin, că avea mai multă experienţă.

Cenaclu Literar: