S-a-nfipt o spaimă grea în trup şi-n minte.
Pe tronul zilei clipa vrea s-abdice.
Agonizând sub ropot de alice,
Scuipate-n jur din ruginite flinte.

Cine-ar putea în jur să se implice,
Să-mi ocrotească trecerea fierbinte
Spre ceas surpat în zid de oseminte
Gemând etern sub şfichiuiri de bice.

Nu mai am timp de contemplări trândave.
Cuprind genunchii orelor supus,
Cerşesc iertare ornicelor grave

Şi îmbrăcat în straiul meu de mus,
Mă-ntorc târziu pe şubrezite nave,
Să prind un fulger care n-a apus.

Mariei Banuş

am deschis uşa:
un soare blând aleargă cu plasa după fluturi;
scafandrul se-mpiedică
de peşti zburători.

am deschis uşa:
un gard dintr-un gând şchiopătat
încercuieşte orizontul

am deschis uşa:
de atâtea ori
sufletul lui
brăzdat de durere
a venir şi-a plecat

am deschis uşa:
ruptură de ţipat,
plesnitură de teamă,
salamandra
netulburată
trece prin foc.

Ai grijă, să stropeşti
din când in când
petalele de trandafir
uscate
cu lacrimile transparente
ale durerii !
Iubiri strivite
de indoială,
zbârcite de singurătate
sfideaza gerul.
Poartă-n suflet povara
zilelor insorite
la malul mării
şi suspină
după desfrâul exuberant
al tinereţii.
Mari catedrale sufleteşti
cutremurate de emoţii
tânjesc acum
stinghere
o cupă de tandreţe.

Aceiaşi ochi albaştri de metil

Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.

Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe ultimul
Care se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?