Clipire

Lumini sălbatice coboară din ceruri,
tropote se-aud pe pământ,
sunt cântec de soapte prin lumea de vânt
a inimii mele.

Semn

Coboară din nou toamna peste suflet
Şi tot mai dese frunze se aştern,
Un vânt de pustiire, rece plânset
Se-aude printre crengi, ca un blestem.

În aşteptarea moartă a clipei ce nu vine,
De galben-ruginie tristeţe mă afund.
Chem ploaia să-mi vorbească despre tine
Să-mi spună unde te-a-ntâlnit şi când.

Culoare

Scriu un sonet. Deplină amăgire
Că prin canon mai liber mă voi face.
Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
Modest cârpaci de vorbe şi iubire

Un gând buimac într-un ungher îmi zace
Şi nu-i găsesc firava limpezire.
Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
Şi mă aruncă-n lumile opace.

Trec voci cerşind cărarea neumblată,
Dar altele, urlând, ademenesc
Cu zarea lor etern împurpurată.

Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată.
E semn profund că-ncep să mă trezesc.

Yago: Hm, la naiba, nu mai e mult până să se lumineze. Dimineaţa execuţiei... Nu dau două parale pe viaţa asta şi nu mi-e teamă de ce-o fi "dincolo" - şi totuşi, nu pot dormi. De aceea am cerut un opaiţ ca ultimă dorinţă... hehe, doar am dreptul la ea. Unii cer mâncare - şi se scurge din ei când li se moaie foalele, hihihi (râde - un râs trist lipsit de veselie ). Sau un popă, să le dezlege păcatele. De parcă ar putea cineva să ne dezlege toate cele făcute într-o viaţă de ticăloşi! Poate doar Iisus, dacă există...

Tu vei veni
schelălăind ca un câine
de unde oase
pentru fastuosul ”mâine”
când omenirea n-are viitor

Să ne-aşezăm cuminţi
la umbra – timpului trecut
şi să visăm
cum „azi” –
ia forma efemeră
a ne-nceputei pâini…

Şi îngrozit de nesfârşite mâini

ce lacom se întind

voi alerga şi eu

schelălăind

spre margini de hotar

şi câine credincios - voi sta de pază