Pagini din războiul neamului II
Prima parte a campaniei militare
[img align=left]https://atheneum.ca/sites/test7.atheneum.ca/files/uploads/img42118ce186f50.gif[/img]Mobilizarea generală aducea un număr de 19 843 ofiteri şi 813 758 soldaţi plini de entuziasm şi cu un moral foarte ridicat, dar în acelaşi timp şi mari deficienţe sub raportul echipamentului militar şi al aprovizionării. Industria românească se confrunta cu incapacitatea satisfacerii necesităţilor armatei, astfel se puteau asigura zilnic doar două obuze pentru fiecare tun şi un cartuş pentru fiecare puşcă. Pentru a susţine campania militară România trebuia să cumpere armament din exterior, dar în acelaşi timp trebuia să găsească şi o cale sigură pentru transportul achiziţiilor. Singura rută utilizată a fost aceea prin Salonic către Turnu Severin, dar această linie de aprovizionare a fost tăiată de atacul bulgar asupra Serbiei din octombrie 1915. După care, până în noiembrie 1917, aprovizionările aveau să parvină pe o rută foarte lungă, trecând prin porturile ruseşti Arhanghelsk de la Marea Albă şi Vladivostok de la Pacific. Armata română intra în război inadecvat echipată şi nesigură în privinţa surselor de aprovizonare. Cele mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele. În timp ce o divizie românească dispunea în medie de trei până la patru piese de artilerie de câmp, una sau două mitraliere la fiecare batalion, o divizie germană sau austro-ungară avea şase până la şapte piese artilerie de câmp şi şapte până la opt mitraliere grele, precum şi douăsprezece mitraliere uşoare, armament de care forţele româneşti erau lipsite în totalitate. Forţa aeriană a Romaniei era alcatuită din douăzeci şi opt de avioane, depăşite şi incapabile să depăşească o viteză de 80 Km/h. Deasemeni mai existau şi alte lipsuri. Reţeaua feroviară era prost concepută pentru asigurarea transportului trupelor şi a proviziilor către front, iar numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru traficul militarilor şi al civililor. În acelaşi timp, concentrarea rapidă a armatei a făcut ca mulţi ofiţeri şi soldaţi să rămână la nivelul unei instrucţii rudimentare, resimţându-se din plin lipsa unor ofiţeri experimentaţi şi bine instruiţi. Obiectivele iniţiale încredinţate armatei române erau ambiţioase şi, aşa cum vor arăta evenimentele, au fost lipsite de realitate. Înaltul Comandament şi-a propus, la început, să cureţe Transilvania de forţele inamice şi apoi să înainteze pe valea Tisei şi valea Dunării pentru a lipsi armata austro-ungară de principalele surse de alimente. Pentru aceasta, la baza operaţiei militare au fost dispuse trei sferturi din forţele armatei române, adică 420 000 de oameni. Pentru a proteja această înaintare, în sudul ţării s-a dispus staţionarea unei armate compusă din 142 000 oameni, cu misiunile de a apăra frontiera în cazul unui atac bulgaro-german, de a asigura acoperire pentru debarcarea trupelor ruseşti în Dobrogea şi de a porni împreună cu forţele ruseşti o ofensivă în nord-estul Bulgariei, pentru stabilirea unei linii de defensivă permanentă de la Rusciuc şi până la Varna. Prima fază a acestui mare plan a început în noaptea de 27 spre 28 august, când trupele române au trecut în Transilvania, întâlnind doar o slabă rezistenţă din partea austro-ungarilor. Armata română eliberează Braşovul la 30 august, iar la 2 septembrie sunt preluate sub control principalele trecători ale Carpaţilor. În următoarele zile soldaţii români intră în Făgăraş, Miercurea Ciuc şi Odorhei şi avansează până în apropierea oraşelor Sibiu şi Sighişoara. În ciuda succeselor iniţiale, campania nu s-a desfăşurat cu suficientă vigoare, în vederea fructificării la maximum a surprinderii inamicului. Înaintarea medie zilnică fusese doar de doi sau trei kilometri, ritm care a permis armatelor germană şi austro-ungară să primească întăriri şi să se regrupeze pentru o contraofensivă. La 8 septembrie, Înaltul Comandament a ordonat oprirea ofensivei din Ardeal. Armata bulgară, sprijinită de forţele germane, sub comanda feldmareşalului August von Mackensen, pornise la ofensivă la 31 august şi capturase Turtucaia la 6 septembrie, precum şi Silistra la 8 septembrie. Confruntat cu înaintarea constantă a armatelor bulgaro-germane din sud, Înaltul Comandament a hotărât să întărescă frontul din Dobrogea prin transferarea rezervelor din Ardeal. Tactica a funcţionat şi a făcut să crească rezistenţa trupelor româneşti, care au reuşit, la 19 septembrie, să oprească inaintarea inamicului la sud de Constanţa. Generalul Alexandru Averescu, noul comandant al Armatei a-III-a din sud, a elaborat un plan cutezător de contraatac în spatele liniei bulgaro-germane venind de peste Dunăre, combinat cu un asalt frontal în Dobrogea. Operaţiunea militară s-a numit "Flamanda", dupa numele micului port de la răsărit de Giurgiu, unde a început campania. Atât opinia publică românească, cât şi trupele pe front îşi puneau mari speranţe într-o victorie finală a lui Averescu, care comandase cu succes una din loviturile din Ardeal şi al cărui nume era extraordinar de popular. Forţele româneşti trec Dunărea la 1 octombrie şi îşi ating obiectivele iniţiale, dar sunt oprite şi retrase peste Dunăre pentru a face posibilă consolidarea rapidă de această dată a trupelor din Ardeal, unde la 4 şi 5 octombrie se afla în plin avânt o contraofensivă austro-germană. În Ardeal, armata română a rezistat pe toate fronturile între sfârşitul lui septembrie şi sfârşitul lui octombrie, odată ce s-a retras spre linia Carpaţilor şi a stabilit poziţii defensive puternice în trecători. Dar contraofensiva austro-germană a reuşit să recucerească întreg teritoriul piedut în favoarea românilor în primele săptămâni de ofensiva în Ardeal. În partea de vest, după bătălia de la Sibiu, din 26-28 septembrie, trupele româneşti au fost obligate să se retragă spre sud de-a lungul Oltului, iar în est, trupele noastre evacuiază Braşovul la 8 octombrie. Cu toate acestea, armata română, condusă de generalul Averescu, păstreză controlul trecătorilor până la sfârşitul lunii octombrie, încetinind planul lui Erich von Falkenhayn, comandantul trupelor germane şi austro-ungare, de a cuceri trecătorile Bran şi Predeal, pentru o înaintare rapidă spre Bucureşti. Comandantul german intenţiona ca prin cucerirea Bucureştilor să despartă armatele române din Moldova de cele din Muntenia, obligând astfel Romania să capituleze. În nord-est, trupele lui Falkenhayn au încercat să treacă în Moldova prin larga vale a Oituzului, dar trupele inamice au fost respinse ca urmare a unor bătălii grele desfăşurate între 18 şi 27 octombrie. Deasemeni, în partea de vest a frontului de pe Carpaţi, eforturile germane de străpungere de-a lungul Jiului, între 23 şi 28 octombrie, au fost oprite de rezistenţa românescă. Falkenhayn reuneşte o nouă forţă, mai puternică, pe râul Jiu, compusă din patru divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie, şi la 1 noiembrie lansează o puternică ofensivă care s-a dovedit începutul unei catastrofe militare pentru România. Întâmpinând rezistenţa unei singure divizii române, germanii au realizat o pătrundere cucerind oraşele Târgu Jiu şi Craiova la 17 noiembrie şi, respectiv, 21 noiembrie. Trupele româneşti s-au retras către Olt, dar linia de apărare de aici nu a putut fi menţinută, din cauza superiorităţii inamice în efective şi sub raportul puterii de foc. Lupta decisivă a avut loc pe Argeş şi pe Neajlov, între 30 noiembrie şi 3 decembrie. Înfrângerea armatei române a dus la retragerea generală către est, iar la 6 decembrie, trupele germane au intrat în Bucureşti. Armata română a încercat stabilirea unor linii de apărare temporare înspre est, până când frontul s-a stabilizat în cele din urmă la 10 ianuarie 1917 de-a lungul Dunării şi al Siretului în sudul Moldovei şi către nord, la vest de Siret. Campania care începuse cu patru luni în urmă, sub auspicii favorabile, se terminase într-un mod dezastros pentru ţară. Românii suferiseră pierderi grele în efective şi în echipament, circa 250 000 de soldaţi, morţi, răniţi sau luaţi prizonieri, adică o treime din forţele mobilizate în august 1916, două treimi din armele din dotarea individuală, jumătate din mitralierele armatei şi o pătrime din tunuri. Peste jumătate din din teritoriul ţării, în care se aflau cele mai importante regiuni agricole şi centre industriale, au fost ocupate de inamic.
Irimia Hapchină
Comentarii