(fragment)

... ca de exemplu, în cazul arcului mecanic.

Principiile fizice mecanice aplică în mod asemănător şi în acest caz. Arcul este de fapt un caz particular de bară metalică elastică. Forţa exterioară, numită presiune, este aplicată perpendicular pe bară, făcând-o să se deformeze elastic, adică provizoriu. Această deformare produce în interiorul barei tensiuni, care tind să contracareze presiunea aplicată. Dispariţia presiunii face ca bara să revină în poziţia iniţială. În cazul în care intensitatea presiunii exterioare este mai mare decât suma tensiunilor interioare, bara se deformează permanent, nemairevenind la poziţia iniţială după dispariţia presiunii aplicate. Acelaşi fenomen are loc dacă presiunea este menţinută timp îndelungat; vorbim în acest caz de "oboseală". Efectul pe care îl are presiunea depinde direct de indicele de elasticitate al materialului din care este făcută bara. Repetarea acestui proces va duce, eventual, la deformarea plastică a barei şi, în final, la ruperea ei. De ce unii oameni doresc să rupă toate barele întâlnite în cale, necesită o explicaţie mai largă, şi va face obiectul altei prelegeri.

S-a observat, pe cale experimentală, că dacă folosim două bare în loc de una singură, puse paralel una de cealaltă, mărimea presiunii poate fi mărită, fără a produce deformarea permanentă. într-adevăr, intensitatea forţei poate fi mărită cu fiecare nouă bară pusă în sistem. Aşa a apărut arcul mecanic, un sistem de bare care repartizează forţa exterioară în mod proporţional pe fiecare element compo­nent, numit spiră.

Dar poate că veţi înţelege mai uşor acest fenomen dacă facem o paralelă cu viaţa noastră de zi cu zi. Să zicem că fiecare din noi este una din acele bare metalice.

Forţa exterioară care este aplicată asupra noastră este suma tuturor presiunilor pe care societatea, relaţiile familiale şi înter­umane, şi chiar propria noastră persoană, o aplică asupra psihicului.

Să le luăm pe rând. Presiunea pe care o pune societatea este foarte variată, dar destul de uşor de cuantificat.   De la insecuritatea locului de muncă şi a plimbărilor sub clar de lună, salturile mortale pe care le face Bursa şi Economia, presiunile grupurilor politice şi sociale, violenţa care se lăbărţează pe micile ecrane, marketingul feroce, dezastrele naţionale şi stările de conflict internaţionale, performanţele politicienilor, până la starea morală a societăţii în general, toate ne influenţează psihicul. Imigranţii, aflaţi între două lumi, simt influenţa celor două societăţi, cea părăsită şi cea în care vor să se integreze, simultan.

Presiunea relaţiilor inter-umane le simţim inter-activând cu alţi membrii ai societăţii. De la Boss-ul  pe care căutăm să-1 bine dispunem în modul în care apreciază performanţele noastre, colegii de serviciu, care văd în noi nişte adversari în lupta pentru aceeaşi poziţie - aşa cum de altfel îi percepem şi noi pe ei, la băştinaşii canadieni, care privesc cu ochi răi imigranţii, salesman-ul agresiv sau lucrătorul de la Guvern indiferent, vecinul care priveşte prin noi ca prin sticlă, până la conaţionalul care ne bârfeşte privindu-ne cu neîncredere, dacă nu ne ocoleşte pur şi simplu...  toţi îşi pun pecetea pe sufletul nostru.

La aceasta se adaugă, bineînţeles, relaţiile familiale. Partenerul este prins în aceeaşi luptă cu societatea pe care o ducem noi înşine. Balanţa atât de fragil echilibrată într-o situaţie normală, tinde să se dezechilibreze sub presiunea tensiu­nilor. Uneori dragostea, acel ingredient care ajută balanţa să se echilibreze, nu mai este suficientă. Copii sunt daţi într-o parte, de multe ori sacrificaţi, în dorinţa noastră egoistă de a ne simţi, în sfârşit, bine. Aşa că aceştia, la rândul lor supuşi presiunilor din afară, aruncă mai întâi balastul fostei patrii, apoi taie pe cât posibil relaţiile cu proprii lor părinţi, găsindu-şi refugiul în lumea mai puţin stresantă a internetului, muzicii, jocurilor, etc, şi păstrând relaţiile cu alţi umani la minimum.

Sunt, în sfârşit, presiunile pe care ni le impunem singuri. Este acea discrepanţă dintre dorinţă şi realitate. Ne punem ştachete cât mai înalte, fără a analiza mai întâi dacă sunt realiste, şi pe urmă ne zbatem o viaţă să le doborâm.   Este frustrarea pe care o simţim la constatarea că valorile noastre obişnuite nu mai aplică în noua societate, care îşi are propria scară valorică. Că educaţia noastră umanistă nu impresionează prea mult societatea tehnocrată canadiană, că patalamalele şi experienţa îndoielnică adunate pe alte meleaguri contează destul de puţin aici, că uneori suntem puşi în situaţia de a performa munci "degradante", "de ţigan", doar pentru a asigura pâinea familiei. Dorind un Mercedes când bugetul ne permite un Ford, îmbrăcând Moore cu gândul la Versace, purtând ceasul de acasă dar salivând după un Rolex... Nu pentru noi, nuuuuu, ci pentru ai impresiona pe ,ceilalţi, pentru a le arăta ,lor' cine suntem noi, cât de superiori suntem noi faţă de semenii noştri, ce bine ştim noi să ne simţim ca peştele în apă în Noul Bazin. Despre destinul plevuşcăi în lumea rechinilor vom discuta în una din prelegerile viitoare.

Această presiune exterioară se menţine aproape permanent. Indicele elastic al românului este unul din cele mai înalte în Univers. După milenii de plecare în faţa forţelor adverse, românul a căpătat elasticitatea trestiei în faţa furtunii. Există vorba: "Nu da, Doamne, românului, cât poate el duce", şi asta înseamnă ceva!   Dar chiar şi cel mai elastic material începe să cedeze în faţa presiunilor constante, de intensitate maximă. Tensiunile interioare, numite ,stress' în limba engleză, devin o stare de fapt permanentă. Are loc deformarea permanentă, de care vă aminteam anterior. Omul devine morocănos, neîncrezător, indiferent, egoist, uită să râdă şi să cânte, uită să privească soarele lucind în valuri sau un lujer de floare tremurând sub greutatea unei gâze... Şi, mai curând sau mai târziu, are loc deformarea plastică, ruperea. Violenţă familială, acte antisociale, dereglări psihice, performanţe slabe, retragerea în propriul ,turn'... Despre diferite tipuri de ,turnuri' vom discuta poate chiar data viitoare.

Ce putem face să evităm această situaţie? O cale ar fi să aplicăm teoria arcului: repartizarea presiunii exterioare. Să ne înconjurăm cu persoane care trec prin acelaşi tip de presiuni. împreună, putem suporta presiuni chiar mai mari: cum presiunea exterioară rămâne constantă, înseamnă că intensitatea ei scade proporţional cu numărul ,spirelor', adică a prietenilor noştri.

Desigur, sunt presiuni individuale, particulare, pe care uneori trebuie să le suportăm singuri. Discutând unele din acestea cu prieteni buni, cu membrii ai familiei, putem reduce numărul lor. Rămân totuşi unele presiuni pe care trebuie să le înfruntăm singuri. În acest caz, este posibil să îmbunătăţim "indicele de elasticitate" folosind nişte aditivi. Să lăsăm periodic şi pentru scurt timp activităţile de zi cu zi, căutând să participăm la activităţi care ne fac plăcere, care mai ridică din stresul acumulat. Nu mă refer la urmărirea emisiunilor TV - despre contribuţia pe care o au emisiunile TV la acumularea stresului şi nu la disiparea lui vom discuta la momentul potrivit.  Este vorba despre acele activităţi care ne rup pentru câteva ore săptămânal de rutina vieţii. Să ne găsim refugiu în artă, în hobby, în practicarea unui sport... Avem nevoie să ne re-încărcăm periodic bateriile, pentru a fi funcţionali. Dacă aceste activităţi sunt practicate alături de prieteni şi membri ai familiei, beneficiul lor la disiparea stresului este înzecit.

Dar să închidem paranteza destul de largă şi să revenim la alte tipuri de sisteme mecanice...

(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediţia a H-a)

Nick Sava