La 80 de ani, un actor român se destăinuie

George Gridănuşu : Întorcându-mă la istorie şi parcurgând ceea ce nu ştiam la vremea trăirii ei - că trăiam istoria, dar multe nu le ştiam - nu puteam înţelege asasinarea lui Corneliu Codreanu, nu puteam înţelege asasinarea lui Iorga, nu puteam înţelege asasinarea lui Duca şi aşa mai departe. Acum ştiu că au greşit chiar şi oamenii cei mai mari.

A.M. : După liceul din Făgăraş a urmat cel din Buzău. Insist asupra Buzăului ştiind că acolo a existat un complex de împrejurări  care a făcut şi mai puternică legătură cu teatrul.
George Gridănuşu : Am spus că învăţătorul Pridon a fost cel care mi-a inoculat dragostea de teatru. A doua inoculare a venit la Buzău. Înainte de aceasta trebuie să rămân puţin la Făgăraş, pentru o scurtă completare. Văzând în curtea liceului o defilare a unui grup de legionari conduşi de un repetent cunoscut ca atare, care trăgea focuri în sus şi defila cu nelipsita diagonală pe piept, privit de la ferestrele liceului de profesorii palizi şi descurajati, eu care mă dusesem să mă înscriu, mi-am schimbat intenţia şi poate că acesta a fost norocul vieţii mele, pentru că în acest fel am supravieţuit şi astăzi stau de vorbă cu tine. Dacă e vorba de liceul „Haşdeu" din Buzău, un liceu la fel de cunoscut, şi aici am avut profesori deosebiţi, nume pe care mi le amintesc cu plăcere. Printre ei un Păunel la matematică pe care îl auzeam deseori rostind: „ai nota două, dragul meu. Aş putea să-ţi dau şi una, dar mă gândesc la părinţii tăi, să nu facă infarct, deşi tu meriţi una." Pe urmă profesorul  de istorie Dimitrie Ionescu care era studentul favorit al lui Iorga, un profesor cam de talia lui Pridon şi care avea un „ce" al lui original. Până la nota nouă elevul trebuia să ştie carte, mai ales evenimentele, datele exacte, cum, când s-au întâmplat, toată povestea până la final. Pentru nota zece el punea o întrebare, de exemplu: „poţi să-mi spui de ce a căzut Constantinopolul la 1457? " Cine nu ştia să răspundă rotund şi frumos la acest „de ce " care era pus în legătură cu toate evenimentele, nu putea lua nota maximă şi nu se supăra nici un elev, pentru că cei care luau zece o demonstrau. În acest caz trebuia să spui cum s-au copt evenimentele până la 1457, ce fel de sultan aveau turcii la anul acela, ce a exploatat el in cadrul Bizantului şi toate conjuncturile. Sigur că trebuia să dovedeşti o cunoastere mai profundă a subiectului.

A.M. : Acolo, la Buzău, a mai apărut o figură care şi-a pus amprenta asupra devenirii dumneavoastră.
George Gridănuşu : Cea mai dragă şi cea mai originală. Era profesorul de română Mocanu, un tip plinuţ şi cu foarte multe dioptrii, încât noi ne îngrozeam când ne gândeam cum priveşte el prin ochelari. Venea cu teancul de peste o sută de cărţi poştale de pe front. Din acele cărţi poştale culegea folclorul romanesc, perlele de exprimare ale ţăranului român care scria acasă la mamă, la soră sau la frate. Ca să-şi facă treaba asta a lui, el  găsise o metodă justificată sub următoarea sentinţă: „sunteţi obligaţi, ca români, să stiţi limba română, bineînţeles dacă aveţi profesori suficient de buni pedagogi. Eu v-am învăţat lucrurile care sunt mai importante, gramatica o ştiţi de la mine. Orice elev în clasa a V-a trebuie să ştie limba română."  Şi atunci, el ce facea? Punea elevii câte doi de serviciu, ca să urmăreasca lecturile din cartea de română, cele care erau în studiu, bineînţeles şi cu trimiteri la bibliografie. Atunci erau luaţi toţi elevii la rând. A venit şi rândul meu, elev nou în liceu, care m-am nimerit să citesc „Iarna pe uliţă" de Coşbuc. În momentul în care am citit, pe la jumătatea poeziei, s-a facut linişte, iar profesorul a sesizat. A pus ochelarii jos şi a ascultat şi el cu atenţie. Poezia s-a terminat cu ropote de aplauze, după care profesorul m-a întrebat cine sunt, de unde vin şi m-a pus să mai citesc o poezie din carte, care era „Trei, doamne, şi toţi trei !". Poezia o ştiam aproape pe dinafară şi când m-am lăsat aşa puţin, sufleteşte, pe start, am reuşit să storc niste lacrimi de la clasă şi mai ales de la profesor care, în concluzie, a replicat: „mai băiete, păi tu nu ai ce căuta între noi, tu trebuie să te faci artist, actor te faci tu, măi, ai înţeles?"

A.M. : Probabil că până atunci nici nu trecuse cuiva prin cap o asemenea posibilitate.
George Gridănuşu : Nu mă gândisem la aşa ceva până atunci. Era mult prea devreme. Eu eram interesat de avocatură. Şi politica rămăsese în sufletul meu, dar nu mai ştiam cum aş fi putut să o fac după ce văzusem ce văzusem.
Acesta a fost un moment norocos care, într-adevăr, a rămas fixat undeva, obsesiv, şi îndemnul l-am pus în practica când am ajuns la Bucureşti. Aici am urmat cel de-al treilea liceu din viaţa mea. Paralel cu ultima clasă m-am înscris şi la Conservator.

A.M. : Aţi urmat aşadar liceul „Ghe. Lazâr" din Bucureşti şi, în paralel, Facultatea de Teatru?
George Gridănuşu : Conservator se numea pe atunci. La clasa Costache Antoniu.

A.M. : Un mare actor, artist al poporului. Mie mi-a rămas în amintire mai ales pentru rolul cetăţeanului turmentat din „O scrisoare pierdută", în varianta aceea clasică regizată de Sică Alexandrescu.
George Gridănuşu : Exact, dar în palmaresul lui există roluri mari de tot, pe care Costache Antoniu le-a creat într-un mod cu totul unic. El lua clasa de studenţi, şi Pop Marţian. Aici trebuie să precizez că la admitere şi, mai târziu, cand am dat concurs la Teatrul Odeon, s-a întâmplat să parcurg cu aceeaşi poezie toate examenele de intrare. Abia când am dat concurs la Teatrul Naţional am facut în aşa fel încât să nu mai apară în repertoriul meu pe primul loc „Trei, doamne, şi toţi trei ! ". Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, dar aveam sentimentul că eu numai asta ştiu şi numai asta pot. Orgoliu însă aveam suficient ca să-mi dau seama că pot apela la multe alte poezii, monoloage sau proze. Când m-am dus la admitere, am avut o doză de noroc. M-am prezentat la concurs cu mai multe poezii, între care ultima era poezia lui Cosbuc. Eu am precizat că o am în repertoriu, dar o vom sări, pentru că am mai spus-o şi cu alte ocazii. Costache Antoniu  a insistat însă: „oi fi spus-o tu în altă parte, dar n-ai spus-o aici ". A insistat atât , încât eu n-am avut ce să mai fac. Pop Marţian mi-a cerut să zic tare, pentru că avea probleme cu auzul. În comisie era şi marele muzicolog Oancea, preşedintele juriului. De faţă erau şi concurenţii. Aşa se desfăşura examenul pe atunci. După ce am spus poezia, la final, neobişnuit, deşi era interzis să se aplaude, totuşi s-a aplaudat.

A.M. : Chiar şi concurenţii ?
George Gridănuşu : Ei au început. Membrii comisiei au pornit şi ei să aplaude, pentru că interesul de concurs fusese depăşit. Se punea problema să nu fie influenţat juriul, dar ce să mai influenţezi când chiar rivalii mei aplaudau? Atunci Costache Antoniu n-a zis nimic. M-a felicitat, şi-a sters lacrimile...

A.M. : Dar n-a aplaudat...
George Gridănuşu : Ba da, a aplaudat, dar aşa, fără sunet, simbolic. Mai târziu, când am avut prima oră cu el, ca student, a explicat de ce a plâns şi au aplaudat: „pentru că acest domn - a spus el către toţi cei prezenţi în clasă - şi-a permis să-mi creeze o surpriză, depăşindu-mă pe mine." Această remarcă m-a flatat extraordinar şi am avut grijă să încerc să intervin, dar m-a pus repede la punct continuând: „Ţine-ti gura acolo, stai cuminte că e aşa cum spun eu. Aşadar, m-a depăsit spunând aceeaşi poezie cu care am intrat şi eu la Conservator, cu atâţia ani în urmă." Sigur că aceasta a fost o coincidenţă fericită de care eu am profitat.

Va urma

a consemnat Adrian Munteanu