Septembrie 1948, Braşov

În vila fostului ministru M. Popovici era acum instalată sinistra securitate. În beciurile casei s-au construit şapte gherete având un prici gol fără măcar o pătură. Înainte de a fi adus aici sunt introdus într-un birou unde un agent civil, ce grad avea nu ştiu, mă ia prin surprindere cu lovituri şi călcat în picioare. Încep apoi întrebări cerându-mi a denunţa prieteni, colegi şi, totodată, a mă putea implica într-o organizaţie sau complot. Refuz să răspund şi atunci începe întreaga gamă de torturi. Sunt legat de mâini şi de picioare, se trece o bară care este suspendată între două birouri şi rămân cu capul în jos, după care urmează lovituri la tălpile picioarelor cu furtune şi ţevi de diferite calibre. Nu cedez, iar individul, exasperat, continuă apropiind de ochi corpuri ascuţite şi foc. Leşin. Sunt dezlegat şi lungit pe jos. Îmi trage pumni şi picioare, mă udă cu apă, iar când mă trezesc, trece la alte metode, ca bătaia la unghiile de la mâini sau lovituri cu un creion la testicole. Mai aveau şi alte asemenea procedee, cum era şocul electric, maşina de întins etc., de care am fost scutit pentru că mi-am pierdut cunoştinţa. Am fost târât în celula din beci şi aruncat pe scânduri.

Două zile am fost lăsat în pace, căci nu mai era posibilă ancheta. Asistenţă medicală nu mi s-a dat. Când mi-am revenit, nu puteam să ridic capul, ori să mişc mâinile sau picioarele. În jur, la celelalte celule se auzeau numai vaiete şi gemete. Eu personal mă găseam între viaţă şi moarte.

Se deschide uşa celulei şi mi se cere să mă dezbrac. Scot haina şi o întind, dar porunca este să dau şi pantalonii şi rufele. Gândesc că vor să facă o percheziţie amănunţită a hainelor. Rămân complet gol, minute în şir. În beci era frig şi tremuram. Ce va fi cu mine? Mă puteam gândi la orice. Simt că mă cuprinde deznădejdea, îngenunchez, împreunez mâinile şi spun şoptit un "Tatăl Nostru". La ultimul cuvânt "Amin", mă ridic înviorat, chiar bine dispus, parcă aş fi fost conectat la o sursă de energie. Puteam răbda mai departe, căci nu mă mai simţeam singur, ci alături de mine era Domnul mare şi bun.

Mă gândeam că scena aceasta face parte din bestialităţile anchetei, pentru a te forţa să declari cele dorite de ei.

După aproape o jumătate de oră, hainele îmi sunt aduse şi ele aveau puternic miros de dezinfectant. Într-adevăr, din când în când, din cauza condiţiilor mizere în care eram ţinuţi, se aducea etuva şi dezinfectau hainele. Aşa cum mă găseam, îmi venea să râd. Episodul a fost o diversiune, dar cu încărcătură emoţională şi încercare supremă.

Îmi pipăiam şi ascultam inima, căutam să mă reculeg, îmi cuprindeam strâns capul în mâini şi-mi adresam singur cuvinte de îmbărbătare: "Nu te da, mergi înainte! La capătul tuturor drumurilor te aşteaptă biruinţa asupra răului!"

Mihai Munteanu
(va urma)