Am primit pachetul cu cărţi de acasă şi desfac înfrigurata hârtia cenuşie. Ruptă de ţară, cea care îmi cumpără cărţile este sora mea: "Ce cărţi vrei să îţi iau?" şi eu răspund invariabil: " Ce crezi tu... Dar de la Humanitas".

În cutia de carton am şi câteva cărţi vechi, din cele lăsate acasă de mine şi care nu au încăput în bagaje; printre cărţile noi, am o carte chiar nou-nouţă, abea apărută în ţară, scrisă de Liiceanu. Ce ştiam despre el, ce ştiu despre el?!. "Un om deştept" e certitudinea ce mă face să mă imaginez în aceeaşi încăpere cu Liiceanu, timorată, complexată şi mută, incapabilă să încep o conversaţie. "Ce pot discuta eu cu un om atât de deştept?" El, discipolul lui Noica, el, ce ne-a oferit un discurs vibrant în "Apelul către lichele". Cum aş îndrăzni să deschid gura?! Şi încremenită în proiectul meu canadian, aşezată confortabil în fotoliu, aprind veioza. "Uşa interzisă" - citesc pe copertă şi, renunţând la orice început de conversaţie imaginară cu Liiceanu, deschid foile mătăsoase preferând să-l las să îmi povestească, iar eu să îl urmăresc admirativ, tăcută.

"Cuvintele mi s-au terminat şi, odată consemnată această grimasă a durerii, nu mai urmează dacît căderea în propriul meu gol.

Pentru că dacă nu ar fi aşa, ce ne-ar mai ţine în viaţă pe noi toţi, fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar?" **

Privesc cu coada ochiului spre balansoarul din colţul camerei, de unde Liiceanu mă priveşte ciudat; legănatul ritmic zornăie pastilele din cutia de Zoloft pe care o ţine strâns în pumn, şi el continuă cu o voce profundă, din care răzbate o undă de tristeţe.

"Boala pe care medicii o numesc depresie, şi pe care am preferat să o numesc prăbuşirea sistemului de iluzii, este acest ecroşaj existenţial. Cînd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozînd întocmai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insurecţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrînsă să abdice. Regula este acum a adîncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pînă atunci stătuse la pîndă."

Încep să mă deprim uşor şi totuşi nu îndraznesc să îi spun şi să rup astfel vraja cuvintelor. Simt un fior în zona sistemului meu personal de iluzii şi chiar mă necăjeşte că îmi spune toate acestea.

"Filozofii nu pot fi iubiţi, ci doar respectaţi şi, la rigoare, detestaţi. Medicul care îti spune cît mai ai de trăit îti impune prin autoritatea ştiinţei lui, dar tocmai pentru că îţi răpeşte orice speranţă, el nu are cum să fie iubit. Or, filozofii sînt aducătorii relei-vestiri. Nelăsându-ne să ne desprindem de "solul fenomenal" şi de "tărîmul experienţei", pentru a ne avânta către zeii trimiţători de semne, către farmecul coincidenţelor şi către o eternitate improbabilă, ei seamănă cu guvernantele bătrîne al căror suflet este prea uscat pentru a avea acces la lumea magică a copilului pe care îl ţin de mînă. Ca şi copilul, omenirea vrea să fie dusă de mînă de magi, vrăjitoare, îngeri şi zei. Scriitorii şi misticii, vînzătorii specializaţi de iluzii, vor avea întotdeauna câştig în faţa filozofilor. Luciditatea nu are cotă bună pe piaţa cărţii."

Luciditate sau pesimism? - mă întreb şi încerc să surprind o urmă de zâmbet ascuns în ridurile întunecate din colţul gurii, dar ştiu că e în zadar. A scris această carte pentru a se vindeca, pentru a se dezvălui sau pentru a se povesti pur şi simplu, un jurnal care nu este jurnal ci o carte altfel, pe care încep să o iubesc nespus. Mă surprinde sinceritatea refuzului lui, un cititor de profesie, de a citi în absenţa "poftei":"Văicăreala culturală; dezabuzarea. De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mîncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sînt monotone şi îşi propun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Levinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mîncare". Aţi zis mâncare, domnule Liiceanu? Şi aţi pomenit cumva de apetit?... O bucătărie filozofică indigestă la acel moment, contrabalansată de rafinament culinar. Întorc pagina şi Liiceanu găteşte o mâncare sofisticată pe care o oferă cu generozitate oaspeţilor. Îl cunosc pe Liiceanu copil, plângând şi suferind imens când mama îi citeşte "Puiul": "Nu ştiam până atunci, că se poate suferi atât. Îmi amintesc că am început să plâng treptat, mai întâi pe furiş, cu lacrimi înghiţite, pândind cu disperare crescândă apropierea secerătorilor. Îmi amintesc, de asemenea, că îmi era ruşine să plâng şi aş fi vrut ca mama să nu îşi dea seama ce se întâmpla cu mine. De aceea, în clipa în care a rupt zăgazurile firavei mele voinţe, ieşind la suprafaţă într-o cascadă de sughiţuri şi cu o violenţă neprevestită de nimic, plânsul meu a luat-o prin surprindere. Fiinţa mea se prăvălise pur şi simplu în intervalul iscat între ridicarea păsării în aer şi puiul rămas pe pământ. Suferisem ceea ce se numeşte un proces de "introiecţie": puiul de prepeliţă fusese devorat de eul meu afectiv."

Îl cunosc pe Liiceanu tatăl mândru, asumându-şi paternitatea unui copil remarcabil şi dezvăluindu-mi eşecurile ăi regretele unui părinte altfel, dar în fond la fel ca oricare dintre noi: "Ne-am întâlnit la un moment dat al vieţilor noastre, nespus de stingheri unul în faţa celuilalt, având datoria, oarecum împreună, să înfiripăm o relaţie care, dincolo de solemnitatea ei declarată, nu se sprijinea decât pe prorpiul ei vid. Trăgeam după noi simpla noastră etichetă, el de fiu, eu de tată, dar etapele necesare prin care trece relaţia dintre un tată şi un fiu nu le consumaserăm" M-am bucurat, aplaudând ca la un film cu happy-end neaşteptat, când tatăl şi fiul s-au regăsit în maturitate. Apoi îl întilnesc pe Liiceanu călător departe de ţară, trăind aceleaşi complexe pe care noi, rupţi de patrie şi purtând de-acuma păcatul emigrării, le-am suferit de atâtea ori: "Cred că puţini compatrioţi au resimţit, asemeni mie, istoria ţării lor ca pe o dramă personală. De câte ori treceam graniţa preluam chipul ţării mele văzut din afară: ma identificam cu securiştii care puneau bombe la sediul Europei Libere, cu cerşetorii din metrourile pariziene, cu hoţii din supermarketuri, cu spărgătorii poşetelor din Germania, cu traficanţii de minori, cu spălătorii de bani, cu organizatorii de reţele de prostituate, cu mafioţii naţionali, cu turiştii care plecau cu prosoapele din hoteluri. Circulam prin lume împachetat în straturile de ruşine ale României".

Ridic ochii de pe carte şi nu pot să nu îl întreb cum a fost atunci când l-au acuzat că l-ar fi plagiat pe Noica, cum e să trăieşti ca spirit liber strivit într-o închisoare imensă cum a fost România comunistă.

"Noua modă politically correct legată de Ceauşescu: nu comunismul lui ne-a oripilat, ci, vezi Doamne, naţionalismul lui. Din cauza naţionalismului lui stăteam cu scăunelul la coadă la carne de la 4 dimineaţa, din cauza nationalismului ni se stingea lumina, nu curgea apa şi nu aveam căldură, din cauza naţionalismului se dărâmau biserici, mureau nou-născuţii în spitale şi nu puteam ieşi din ţară.

Cum se face că oamenii care au trăit în comunism privesc înapoi cu resemnare, cu indiferenţă sau pur şi simplu uită, deşi în joc sînt vieţile lor mutilate? Cât de castraţi sufleteşte putem fi dacă, după tot ce am păţit, nu avem în noi nici măcar un atom de mânie?"

Povesteşte despre Noica, de munca incredibil de extenuantă a traducerii lui Heidegger (executată cu precizia dezmembrării şi reasamblării unui mecanism de o fineţe extremă), cu duioşie de Monica şi Virgil Lovinescu, despre Cioran şi iubirea lui târzie; amintiri pierdute şi regăsite în tuşe fine prinse de cu un simţ al observaţiei remarcabil.

"Eram la o petrecere, tocmai mă pregăteam, într-un colţ al salonului, să muşc dintr-o chiftea arămie, când apare lângă mine, brunet, fremătător şi intimidat, tânărul Ion Marin care mă întreabă: "Profit că vă întâlnesc, aţi putea să-mi răspundeţi ce este fenomenologia?" Mi-a venit să-i răspund: "Reflecţia asupra situaţiei în care tocmai mă pregăteam să muşc dintr-o chifteluţă în clipa în care a apărut un emmerdeur ca tine şi m-a întrebat ce este fenomenologia" De atunci, de câte ori ne vedem la Bucureşti sau la Lugano, rememorăm scena chifteluţei fenomenologice ca pe un gest fondator din care s-a nascut "îndrăgostirea" noastră."

Hai că m-aţi făcut să râd, domnule Liiceanu, cu chifteluţa dumneavoastră fenomenologică. Zâmbeşte şi îmi place când zâmbeşte. Mai mult decât atunci când este trist... Clişeul gânditorului izolat în turnul de fildeş se estompează şi implicarea în trebile cetăţii, interviuri, luări de poziţie chiar o candidatură la postul de Director al Televiziunii Române, mă fac să îl iubesc la fel de mult ca pe managerul de carte ce a creat Humanitas de astăzi.

"Mă întorc, seara târziu, de la un talk show cu Bogdan Ficeac la Realitatea TV. Tema discuţiei: România ăi intrarea în NATO. Vine vorba despre "originalitatea în negativ" a României şi de obstacolele care ne-au ănchis drumul spre Occident ăn ultimii ani: corupţia şi foştii securişti. Ridic iarăşi glasul - pentru a câta oară în aceşti ani? - împotriva faptului că alde Păunescu şi Vadim, în loc să fie puşi la colţul istoriei ca susţinători patetici şi coprofagi ai unui regim criminal de pe urma căruia nu ne putem reveni nici dupa 12 ani, se lăfăie în Senatul României şi pe ecranele televizoarelor sub privirile îngşduitoare sau indiferente ale concetăţenilor. Nu numai că lumea îi suportă, dar emisiunile de ore şi ore ale lui Păunescu de la PRO TV se perindă scriitori, pianişti, medici, cântăreţi... Cum se poate intra în NATO - întreb retoric - cu trubadurii lui Ceauşescu, cu aceste scârboşenii guralive care se distribuie în rolul de directori de conştiinţă?"

Este obsesia fiecăruia dintre noi, a românului, resemnat cu sloganul "fiecare popor are conducătorii pe care îi merită" după care, scărpinându-se gospodăreşte în creştetul capului, se întreabă filozofic "Da" dă ce?".

Întrebări... Îndoieli... Problema credinţei pusă de un filozof...
" Către ora 12 noaptea, o conduc pe Marga Bernea acasă, în Otopeni. Pomii sînt plini de chiciură şi pe şosea e ceaţă. Drumul, pustiu. "Te rogi?" - mă întreabă la un moment dat. "Mi-e teamă că nu stă nimeni să mă asculte.." - "Te înşeli, o dată cu rugăciunea apare şi cel care să o asculte. Trebuie să incepi prin a te ruga." - "Nu pot. Trebuie să fii curat ca să te rogi. Or, eu nu sînt în ordine. Mi-e ruşine să apar atât de prost îmbrăcat în faşa lui Dumnezeu." - "Te înşeli, rugăciunea e făcută pentru cei care nu sînt în ordine. Nimeni nu e în ordine. Dacă ar fi cum spui, nimeni n-ar mai trebui să se roage. Or, e exact pe dos."

Chiar, de ce în cele mai grele momente îmi e ruşine să mă rog? Pesemne că sînt bolnav de teamă de ridicol: dacă la capătul celălalt nu e nimeni? Dacă rugăciunea mea nu are "sol fenomenal"? Cum să fac să ajung, o clipă măcar, în culisele existenţei mele?"

Aproape am ajuns la ultimele pagini şi prelungesc cititul savurând fiecare cuvânt, fiecare pasaj, îngrozită că va veni momentul în care voi închide ultima copertă şi voi rămâne singură, doar mişcarea ritmică a balansoarului gol amintindu-mi de un povestitor şi o poveste, ori o carte, ori un jurnal...

"Un autor de jurnal seamănă cu cineva care s-ar dezbrăca în public cu gândul că trupul lui gol le-ar putea da celorlalţi conştiinţa propriului lor trup."

Iar eu regăsesc această conştiinţă în chip ciudat; nu ca atunci când cobori de pe piedestal un idol şi exclami uimit: "Uite! E ca mine... Nu suntem chiar atât de diferiţi!". Nu, este ceva magic, ca atunci când eşti luat de mână şi purtat prin cămările sufletului. Cămări şi nu odăi pur şi simplu. Cămări cu rafturi pline de amintiri prăfuite emanând parfum înţepator de realitate, cutii cu emoţii necunoscute şi colţuri întunecate unde depresii şi remuşcări stau la pândă.

Şi mă poartă aşa, lăsându-mă din când în când să mă bucur ca un copil de comorile uitate şi încă nepierdute până ajungem, împreună, într-un loc a cărui existenţă o negăm aproape toţi, dar pe care stăpânul cămărilor ne-o dezvăluie cu brutalitate: uşa interzisă.

Pun cartea pe noptieră şi mă întreb ce ar putea ascunde Liiceanu în spatele acestei uşi după tot ce mi-a dezvăluit povestindu-mi, într-o seară canadiană - ploioasă şi rece... Nici nu mi-am dat seama când am început să mă strecor, cu teamă, în spatele propriei mele uşi interzise de care uitasem între timp, cu totul... Realizez astfel, prin antiteză, frumuseţea cămărilor din faţă, odăile bune în care poate, într-o zi, voi primi şi eu oaspeţi de seară.

Pentru toate acestea, vă mulţumesc, domnule Liiceanu!...

Angela Daniela Ţapu