de Sebastian Stoica

Ninge fulgerat la ceas târziu de Decembrie...

Ninge tremurat, ca o poezie de dragoste, ninge peste case, peste oameni, peste suflete, peste necazuri, peste griji... Cu fiecare fulg ce-mi cade pe faţă simt mângâierea suavă a unui sărut, de parca bunul Dumenzeu ar răspândi peste lume petale de iubire. Ninge cald şi blând şi aş vrea să-mi pot îmbrăca sufletul cu albeaţa imaculată şi pură a zăpezii, într-o încercare disperată de a mă spala de toata mizeria, toate păcatele, toate greşelile şi faptele rele care mă intinează.

Ninge într-un Decembrie greu şi mă simt liniştit sub această primă nea, ninge voios şi sprinţar, parcă mii de roiuri de fluturi albi s-au pornit într-un zbor al împăcării şi iertării. Ce altceva poate fi Decembrie decât o lună a împăcării, a iertării, a bucuriei şi a sărbătorilor? O lună a purificării, prin postul sufletesc şi trupesc pe care religia ne sfătuieşte, cu minunate intenţii, să-l urmăm. Ce este postul dacă nu o probă, o încercare a spiritului şi trupului? O îngenunchiere a tendinţelor, a dorinţelor şi a pornirilor în faţa iubirii de semeni, dăruirii de sine şi bucuriei de a-l mângâia pe cel îndurerat? Ce altceva este Decembrie, dacă nu luna bucuriei pentru copii noştrii - suflete de lumină, albe şi pure ca şi strălucirea zăpezii? Cât de mult îmi doresc să mai pot crede în Moş Crăciun, în zâne şi balaurul cu şapte capete, în Făt Frumos şi Baba Cloanţa... într-un zâmbet şi o lacrimă de copil descoperi uneori toată frumuseţea vieţii, tot sensul şi rostul de a exista pe acest pământ.

Ninge pierdut, parcul e troienit cu flori de mărgean şi, un pescăruş stingher şi uimit îşi strigă cu disperare tovarăşii, ca un semn, ca o chemare de a se bucura şi ei de frumuseţea naturii. Totul este lângă noi, totul este in jurul nostru, proaspăt, adevărat şi nespus de minunat. Trebuie doar să avem ochi să vedem iar sufletele să ne fie deschise la iubire şi afectivitate. Răcoarea dulce a zăpezii trebuie să provoace fierbinţeală în suflet, trebuie să determine nevoia de a schimba ceea ce este rău cu ce este bun, de a curăţa praful, negura şi ceaţa ce pluteşte uneori în sufletele noastre şi de a ne primeni pentru noul an, mai bun şi mai bogat decât cel ce a fost.

Ninge cu pânze de borangic şi tare-mi vine să-mi iau de mână iubita şi să alergăm, desculţi şi râzând în hohote, prin valurile ei de mătase. Să ne prăvălim în îmbrăţişarea ei de catifea şi să ne lăsăm îngropaţi şi pierduţi, ca nişte veritabili oameni de zapadă. Iar peste noapte, puterea sărutului să ne trezească la viaţă iar inimile să ne bată din nou a dragoste...

Ninge în fuioare de argint şi bradul verde, mirosind puternic a piscuri de munte, a singuratate şi a veşnicie, ne aştepată cuminte în casă, spre a-l primeni în haine de sărbătoare: globuleţe, beteală, bomboane, luminiţe, steluţe şi, sub ramurile tinere, se vor odihni ocrotite cadourile, frumos împachetate, cu un aer de mister şi de îndoială, cu arome de bucurie şi mulţumire sufletească, cu lacrimi de fericire la colţul pleoapelor...

Ninge jucăuş şi Mântuitorul nostru se naşte din nou, ca un semn al veşniciei şi eternităţii, veste adusă cu caldură şi tremur în glas de colindătorii ce ne cheamă la fereastra îngheţată şi împodobită cu flori de cristal. Bujori roşii le ard în obraji, ochii le strălucesc a înălţare şi binecuvantare iar sufletele le dansează într-o minunată horă a bucuriei. Sunt colindătorii, sunt vestitorii, sunt cei care ne aduc sărbătoarea Crăciunului în casă...

Ninge... închideţi ochii pentru o clipă şi lăsaţi ninsoarea să vă cuprindă, simtiţi cum creşteţi şi vă purificaţi odată cu ea, priviţi lumea cu ochii sufletului, lăsaţi mintea şi raţiunea să se mai odihnească puţin, daţi-le o vacanţă, lăsaţi-le să zburde, să se bucure şi ele de sărbători şi deschideţi-vă inima a bucurie şi colind divin.

Ce altceva este Crăciunul dacă nu bucurie şi colind divin?...

LA MULŢI ANI !

PRIMA ZĂPADĂ

NINSOARE GOALĂ

Sebastian Stoica