Gânduri dintr-o ţară de fum...

Gânduri dintr-o ţară de fum...



LACRIMA CUVÂNTULUI MEU
parinţilor mei

Mă doare cuvântul când spun, seara, mamă,
Ma doare distanţa când spun depărtare,
Sunt oameni şi locuri ce zilnic mă cheamă,
Sunt vorbe şi gânduri ce-mi produc intristare.

Acopăr distanţa cu paşi mici pe hartă,
Înving întristarea printr-un zâmbet forţat,
Doar lacrima curge, când spun mamă, tată,
Fierbinte şi aspră pe obrazul ridat.

Mi-aş cere iertare, dacă-aş fi langă voi,
V-aş vorbi de iubire, de viaţă şi sfinţi,
V-aş cuprinde în braţe, mai apoi, pe-amândoi,
Mulţumindu-i Domnului că îmi sunteţi părinţi.

Mi-aţi dat vise şi aripi să îmi pot lua zborul,
Rădăcini viguroase să nu uit ce-am lăsat,
Amintiri, sentimente ca să ştiu ce e dorul,
Un drum drept în viaţă să nu cad în păcat.

N-am cuvinte destule să vă spun cum, în noi,
Toată grija se stinge sub un gest părintesc,
Cum veţi fi pentru mine veşnic nişte eroi,
Şi cum, zi de zi, tot mai mult vă iubesc.

Vancouver - 18 ianuarie 2002


Am revenit de curând din ţară.

Spun "din ţară" şi înţeleg prin asta ţara noastră de dincolo de ocean, atât de departe fizic şi atât de aproape totuşi încrustată în sufletele noastre. Şi spun asta nu pentru că aici nu ar fi tot o ţară, dar nu va fi însă niciodată, pentru mine, ţara despre care vorbesc.

Am revenit de curând din ţară, având încă proaspăt pe pantofi colbul de pe uliţele satului bunicilor, uitat de timp şi de lume, undeva pe blândele coline ale dealurilor Dâmboviţei; am revenit având pe obraz adierea sărutului celor dragi, în suflet bucuria revederii parinţilor, fratelui si tuturor celorlate rude şi prieteni, dar am revenit şi cu ochii incărcaţi de lacrimi, cu inima încolţită de tristeţe şi disperare, ştiind că nu pot face mai nimic pentru a schimba ceva din durerea, revolta, deznădejdea şi necazul întânlite uneori în casele, vieţile şi existenţele lor. Tot ajutorul meu nu ar fi decât asemeni unei bătăi de aripi: i-ar ajuta să mai meargă un pic înainte, neştiind dacă după aceea va urma înălţarea sau prăbuşirea.

Înainte de plecarea din Canada, prietenii şi cunoscuţii îmi prezentau două opinii total diferite despre ceea ce voi găsi în ţară, la nici zece luni de la emigrare.

Unii erau foarte entuziasmaţi, extaziaţi, având cuvinte de laudă, de elogiere şi încurajare, referitoare la situaţia, modul de viaţă şi existenţă în România. Că lucrurile s-au mai schimbat, că ceva-ceva se simte totuşi plutind în aer, că se înregistrează o evoluţie pozitivă, dar lentă şi greoaie şi că peste câţiva ani va fi mult mai bine.

Ceilalţi, mai sceptici, mai pesimişti, îmi prezentau o imagine oarbă, adâncă, spunându-mi că o să mă satur repede de condiţiile mizere de existenţă, de corupţia de care te loveşti la tot pasul, de indiferenţa, de sărăcia care se acutizează zi de zi, de ridurile tot mai multe de pe chipul oamenilor pe care îi vezi pe stradă...

Am incercat să nu fiu acaparat de nici una din opinii, spre a vedea, a simţi şi a gândi totul cu propriile mele trăiri, sentimente şi simţuri.

Ei bine, oricât de obiectiv am vrut să fiu, de cum am coborât din frumosul şi elegantul avion olandez în Otopeni, aeroport de talie internatională, m-am lovit de indiferenţa şi sarcasmul serviciilor româneşti: nu am mai găsit cărucior pentru bagaje, iar când am solicitat unul mi s-a răspuns să aştept, pentru că toate sunt afară, în parcare şi cineva le va aduce cândva, înăuntru. Aşa că, iată-mă nevoit să fac pe supraeroul şi să-mi car singur valizele supraîncărcate până la ieşire. La plecarea din parcare, alt obstacol: o dezordine "organizată", o îmbulzeală de nedescris de autoturisme, care mai de care mai grăbite să plece mai repede, neştiind unde să te înscri, împresurat de claxoane, vorbe "duioase" strigate cu voce dură prin geam.

Am trecut totuşi peste acestea, cu speranţa că sunt numai întâmplătoare. M-am cufundat apoi in oceanul bucuriei şi fericirii revederii celor dragi, m-am pierdut în îmbraţişări, lacrimi de bucurie, sărutări şi mângâieri afective şi sufletul mi s-a mai inviorat. Dar, cu coada ochului, tot am zărit câinii vagabonzi, murdari şi trişti, ca o pată de culoare peste imaginea obosită a oraşelor, iarba şi uneori chiar bălăriile necosite şi neingrijite, mizeria şi murdăria de pe străzi, gropile şi praful care te inghit pretutindeni, aurolacii, şmecherii, tupeiştii, maşinile de lux, femeile şi bărbaţii îmbrăcaţi după ultima modă, cerşetorii mutilaţi de la colţul străzii şi din metrou sau tren, băieţii care îţi spală sau îţi năclăiesc geamul autovehicului, după noroc...

M-am întristat şi am plâns în adâncul sufletului meu. Toate acestea le ştiam, trăisem acolo, lângă ele, cu ele, o viaţă, dar acum, după zece luni, se estompaseră, dispăruseră din jurul meu, motiv pentru a-mi sări parcă mai puternic în ochi când le revedeam şi mi le reaminteam.

M-a bucurat vreamea frumoasă, poate prea caldă, pentru acea perioadă a anului, chiar secetoasă prin unele locuri, m-a bucurat aerul dulce, verdele crud al pădurilor, căntecul păsărilor, lumina şi farmecul locurilor.

M-a întristat sarabanda şi dansul nebun al preţurilor. Deşi găseşti tot ce vrei şi ce îţi poţi imagina, uneori rămâi uimit şi îngheţi în faţa unor preţuri. Sunt produse care sunt mult mai ieftine ca aici, dar şi altele care le depăşesc cu mult pe cele din magazinele canadiene.

M-a bucurat să pot face cumpărături şi să le produc bucurii celor dragi, m-a întristat să aud că unele rude n-au mai cumpărat portocale de la Crăciun, pentru că nu-şi pot permite să concureze cu preţul de vânzare. Mă gândeam cu ciudă, cu necaz la faptul că eu merg şi cumpăr fructe cu kilogramele, o dată la două-trei săptămâni, fără să fac un efort financiar prea mare. In România nu se moare de foame, nu vizibil, nu pe stradă, poate undeva în cine ştie ce locuinţe pierdute în timp, un bătrân uitat de toată lumea se stinge încet, pentru o felie de pâine...Nu se moare de foame, dar am văzut situaţii în care o persoană a venit în vizită, pentru câteva zile, cu propria ei mâncare, adusă de acasă, spre a nu face pagubă şi a nu dezechilibra balanţa financiară a celor pe care îi vizita şi pe care o ştia şi aşa destul de precară. Şi atunci să nu urle neputinţa în tine?... Când ştii că, ajutorul tău, financiar, material sau de orice altă natură, nu este decât o picătură într-un ocean de amărăciune? Că peste două sau trei săptămâni ei vor fi tot în aceeaşi situaţie imposibilă?...

M-am cuibărit şi eu în braţele părinţilor, rudelor, prietenilor, încercând să uit, să nu văd, să nu mai ascult... Am luat doar bucuria, sclipirile de stele din ochii lor când mă revedeau, pacea, liniştea şi căldura oamenilor de acasă. Am luat dorul şi mi-am făcut din el platoşa de oţel pentru suflet. Am luat cântecul munţilor, susurul izvoarelor, plinătatea câmpiilor, cerul, stelele, nemărginerea şi...timpul a zburat.

Am revenit în Vancouver, care m-a primit cu braţele încărcate de ploaie, o ploaie dulce, răcoroasă şi purificatoare. M-a primit cu aerul său puţin bosumflat şi serios, cu o seară tăcută de mai, cu linşte şi siguranţă.

Şi, fără să ştiu de ce, cum şi când, m-am simţit din nou acasă, la mine, acolo unde îmi este locul şi rostul, familia, şi viaţa de zi cu zi, fără să fiu însă, paradoxal, în ţara mea.

Uneori şansele ni se oferă doar o singură dată în viaţă!...




Sebastian Stoica