Mama Brăduţa are zece fii. Brăduţul se numeşte cel mai mic. Plină-i pădurea de înalţi copii. Brăduţul are-un an şi e voinic.
El află că o mare bucurie Pentru copii e bradul să-l privească, De Sfânt Crăciun, împodobit să fie, Cu globuri şi lumini, să strălucească.
- Aş vrea să fiu şi eu brad de Crăciun ! - Da, dragul meu, mama-i va spune-apoi, Dar de-ai să pleci, oricât vei fi de bun, N-ai să mai poţi să te întorci la noi.
O-nfiorare l-a cuprins, să ştii, Dar s-a gândit brăduţul că va face Ca ochii de copii să ardă vii. Astfel trec anii. El va creşte-n pace.
Din fraţii lui mulţi vor pleca prin case La ceas de sărbători ce-n vise cad. În altă iarnă, cu luciri voioase, Doi oameni vin să caute un brad. |
Brăduţul văd şi-ndată l-au ales Să-mpodobească în oraş o piaţă, Unde copiii iarna vin mai des, Să-ntâmpine Crăciunul, plini de viaţă.
Când l-au tăiat, atâta l-a durut, La fiecare lovitură grea. Mama a plâns, din ramuri a gemut, Ştiind că-n faţă nu-l va mai vedea.
Împodobit cu lanţuri de beteală A fost Brăduţul şi a luminat Ca-ntr-un spectacol minunat, de gală, Peste oraş, senin şi împăcat.
Copiii l-au privit ca pe-o minune Şi au dansat în jurul lui, pierduţi. Dar s-a-ncheiat vacanţa, ce pot spune, Şi au plecat spre case abătuţi.
Vin oamenii şi globurile-i scot. Nu mai avea steluţe şi lumini. Vor să-l doboare, să îl ia de tot, Dar n-au putut. Prinsese rădăcini. |
Comentarii