Cu dragoste nespusă e legată Zâna Pământului de prinţul CER. Când el şi-arată fruntea-nseninată, Ea îl priveşte dintre brazi, stingher.
Dar tatăl lui, chiar Soarele cel mare, Nu şi-a dorit-o noră niciodată. Spunea că e frumoasă, dar nu are Ranguri înalte şi nu e bogată.
A lui e bolta fremătând de viaţă, Ea n-ar avea decât un pumn de lut. Se-ascunde zâna-n peşteri ca de gheaţă, Să-şi plângă-n voie dorul ne-nceput.
Acolo stau, cu ani şi ani în spate, Un şir de uriaşi, voinici din fire. De veacuri mâna lor în slavă scoate Comori de cântec, suflet şi iubire.
Aflând de întristarea zânei bune, Au hotărât să-i dea unelte care Să scoată din pământ comori străbune Şi frumuseţi din zare până-n zare. |
Iar zâna iese iarăşi la lumină Şi face să renască ram şi zori. Pe câmp răsare aur, în grădină Sunt roade ca în toamnă şi culori.
Pădurile prind viaţă, şerpuieşte Vânatul printre crengi cu braţe moi, Iar muntele în jurul lui priveşte La mersul calm al turmelor de oi.
Se uită Cerul şi se-nseninează, Căci de pământul bun mereu i-e dor. Şi Soarele pământul luminează Şi-l vede mai bogat, mai iubitor.
Dar nici acuma astrul n-o doreşte Pe zâna noră, fiului mireasa, Până când zestre fata nu primeşte, Aşa cum se cuvine-n noua casă.
Dar are zâna bogăţii de soi. Ea îi arată munţii, marea, vântul. De-atunci e nuntă veşnic pe la noi, Căci se-nfrăteşte CERUL cu PĂMÂNTUL. |
Comentarii