Mai - Otrava - Nick Sava

Mai - Otrava - Nick Sava

Mai zilele trecute citeam o carte. Nu o să îi fac analiza aici, dar a fost o frază care mi s-a întipărit în minte: "Otrava groaznică a zilelor noastre este nepăsarea."

Cartea respectivă se referea mai mult la un aspect religios: existenţa lui Dumnezeu. Aşa că nu mi-a fost greu să înţeleg ce anume îl făcuse pe autor să scrie această frază: amărăciunea că din 100 de studenţi englezi, 40 nu auziseră de Cristos iar 73 nu auzisera de Rusalii, că doar 5% din populaţia Parisului participă la slujbe religioase, iar în Londra doar 3%.

M-am gândit atunci la noi, românii din Lower Mainland. Majoritatea românilor sunt creştini ortodocşi - aşa afirmă cel puţin sondajele făcute. Din întreaga populaţie a României, circa 96% se afirmă a fi credincios. Din aceştia, aproape 90% se afirmă creştini ortodocşi. Probabil acelaşi raport există şi în comunitatea din Lower Mainland.

Şi totuşi, când intrăm în bisericile ortodoxe româneşti din Lower Mainland vedem că, la cele patru biserici, doar vreo 300 de români participă la slujbe în mod curent. La o populaţie de români estimată la 4800-5000, înseamnă că la slujbe participă mai puţin de 7%! Putem spune că stăm bine, comparându-ne cu Parisul şi Londra. Să nu uităm insa că mulţi români se duc la slujbele duminicale şi pentru (nu vreau să spun că mai ales pentru) mica şuetă comunitară de după slujbă - lucru care lipseşte slujbelor din Paris, Londra şi chiar Bucureşti...

De ce, dar, nu participăm la slujbe în număr mai mare, dacă ne afirmăm "creştini ortodocşi"? Ce stă intre noi şi Dumnezeu? E clar, nu necredinţa. Nici măcar slujitorii bisericilor; între cei patru preoţi putem găsi unul pe placul nostru - dacă ne uităm la un lucru atât de trivial. Şi, încercând să aflu de la alţi români de ce nu s-au dus la biserica într-o anumită duminică, ce aflu de obicei? Că s-au sculat târziu. Că ploua (sau era soare). Că s-au dus în excursie, la gym, la piscină, etc. Că au vorbit la telefon. Că s-au uitat la emisiunea în limba română la TV. Că au lenevit, pur şi simplu, în pat. Că au stat cu soţia/soţul la o cafea. Că şi-au scos copiii la plimbare. Că au citit ziarul. Că n-au avut chef. Că s-au dus la Superstore. Că biserica e prea departe. Că oricum nu înţelege nimic din slujbă. Că prefera să citească Biblia acasă (nu o şi face...).

Mai erau câteva motive, nu le listez chiar pe toate. Dar, analizând răspunsurile, putem spune că de fapt nu s-au dus pentru că nu le pasă. Exact, toate acele activităţi care nu le-au permis să participe la slujbă erau cu mult mai importante decât participarea la slujba. Chiar şi ne-activitatea a fost mai importantă ("după o săptămână de muncă grea, am şi eu dreptul la o dimineaţă liniştită"...).

Desigur, nu avem de ce se justifica faţă de nimeni pentru decizia noastră. Considerăm că este normal să mergem la biserică de Paşti şi încă de vreo câteva ori (eventual), după cum normal este să ne supărăm dacă cineva îndrăzneşte să se îndoiască de credinţa noastră...

Dar, până la urma, toate explicaţiile se mărginesc la una singură: NU NE PASA. Nu ne pasă de religia pe care o mărturisim. Nu ne pasă de mesajul din Scriptură. Nu ne pasă de viaţa viitoare... A, nu, ne pasă, dar nu acum. O să avem timp să ne pese atunci când vom avea alte priorităţi, atunci când funia se va apropia de par, când nenorociri vor da peste noi, când dureri ne vor lovi... Până atunci, de ce sa ne încărcăm existenţa cu ceva care nu ne aduce o satisfacţie imediata - măsurată eventual într-un cont mai mare în bancă sau o maşină "mai bună"?

Gândindu-mă la toate acestea, mi-am dat seama dintr-o dată că de fapt nepăsarea este mult mai adâncă. Ea se referă de fapt la tot ce ne înconjoară. Nu ne pasa de Lumea în care trăim. Nu ne interesează conflictele care ucid mii de oameni peste tot în lume, nu ne pasă de sărăcia care ucide milioane de copii în lumea a III-a, nu ne pasă de discriminarea la care sunt supuşi oamenii pretutindeni. Nu ne pasă de lipsa de asistenţă medicală, educaţie, sau chiar bazicul pahar de apă, cu care se confruntă aproape o treime din lumea asta a noastră.

Nu ne pasă de Natura care ne înconjoară. De la emisiile nocive până la hârtia aruncată nepăsător pe jos, totul indică această nepăsare. Nu ne pasă de societatea din jurul nostru. Îi invidiem pe cei mai bogaţi decât noi, îi dispreţuim pe cei mai săraci decât noi. Îi dispreţuim mai ales pe cei altfel decât noi - altfel prin culoare a pielii, prin religie, prin obiceiuri, prin limbă, prin sex. Dar astea sunt singurele sentimente pe care le avem şi ele nu înseamnă ca ne-ar păsa... Nu ne pasă de nedreptăţile făcute - atâta timp cât ele nu se reflectă asupra noastră. Nu ne pasa de vecinul nostru, nu ne pasă de prietenul nostru - pe care, oricum, nu-l avem! - nu ne pasă de semenii noştri.

Nu ne pasă de ceilalţi români, nu ne pasă de ţara lăsată în urmă, aşa cum nu ne pasă nici de ţara adoptată. Nu ne pasă de comunitatea de români trăind alături de noi, după cum nu ne pasă nici de limba, tradiţiile, moştenirea adusă cu noi. Poate, dacă acestea ar fi fost nişte boarfe, le-am fi lăsat părăsite, pe un aeroport pustiu... După cum nu ne pasă de biserica "românească", de centrul comunitar, de actele de cultură făcute de români aici, de încercările de business ale unor semeni de-ai noştri.

Nu este uşor să fi nepăsător. De multe ori trebuie să trecem pe celălalt trotuar, sa nu ne întâlnim cu un alt român. Să tăcem din gură, să nu fim auziţi vorbind româneşte. Să inventăm noi teritorii, pentru a nu afirma ca provenim din România. Alte naţionalităţi, chiar. Ne schimbăm numele, îl punem la secret la telefon. Ocolim magazinele sau restaurantele unde ne-am putea întâlni, chiar şi întâmplător, cu alţi români... Şi mai ales, îi acuzăm pe ceilalţi de fapte şi de idei pe care conştiinţa noastră vinovată le-ar vrea adevărate. Toţi ceilalţi romani sunt doar nişte profitori, mincinoşi, securişti, hoţi, atei, greco-catolici, "pocăiţi", etc., etc... Sigur, poate nu toţi ceilalţi. Instinctiv ne dăm seama că majoritatea celorlalţi români sunt ca şi noi, nepăsători adică, ci acei câţiva, puţini, cărora le PASĂ. Aceştia devin extrem de dubioşi, de controversaţi...
Am putea spune că nu ne pasă de toate acestea pentru că ne pasa mai mult de familia noastră. Ce bine ar fi sa fie aşa! De fapt, nu ne prea pasă nici de ea. Muncim, sau ne pretăm la orice josnicie, doar pentru a asigura mai mult familiei şi ne trezim că ea ne părăseşte la un moment dat, fără a mai arunca o privire înapoi. Le-am dat bani şi bijuterii, maşini, aparate, case poate, deşi ei şi-ar fi dorit, poate, doar un gest cald, de dragoste, o mângâiere, o vorbă bună.

Să fie, deci, vorba doar de un egoism feroce? Să fi ajuns să-l înlocuim pe Dumnezeu cu Omul, că în final să îl înlocuim şi pe acesta cu Mine, EU, EU, EU? O fi, cine mai ştie? Cui îi mai pasă?! N-aş crede. Prea ne batem joc de propriul nostru trup, îndopându-l în neştire. Prea ne pustiim mintea, ţinând-o departe de frumos, de sentimente. Prea am devenit nişte gouls umblând poticnit prin lumea asta de care nu ne mai pasă. Lovindu-ne fără a baga in seama alte trupuri fără viaţă mişunând în jurul nostru. Şi asta doar pentru că ne luăm zilnic porţia de otravă, împrăştiind-o apoi în jurul nostru, spori groaznici ai morţii veşnice...



Nick Sava