România văzută de aproape

România văzută de aproape

România văzută de aproape

Aterizăm în Bucureşti. Simt o uşurare teribilă, o imensă piatră de dor ridicată de pe suflet şi gândurile se strâng în jurul unuia singur: cei dragi se află la 6 ore de Bucureşti, în mijlocul Transilvaniei, şi ne aşteaptă cu o mare nerăbdare şi cu toată minunăţia a tot ce înseamnă ‘Acasă'. In acelaşi timp însă mă încearcă o strângere de inimă cauzată de impresiile celor ce au vizitat România de curând şi poveştile de groază aduse cu ei: totul e murdar şi gunoaiele sunt aruncate peste tot, se fură din genţi la tot pasul, străzile sunt pline de câini vagabonzi şi copii orfani. Deşi am vizitat România cât de des am putut, ultima dată chiar anul trecut, mi-e greu să înving definitiv teama că poate între timp ceva s-a schimbat în rău şi poate că într-adevăr viaţa aici e o luptă mult mai dură decât cea cu care eram obişnuită din alţi ani.

Toată teama dispare şi o mare bucurie îi ia locul atunci când ne revedem familia şi prietenii. Mă uit la fiecare în parte şi încerc să desluşesc semnele traiului greu din România post comunistă. Tot ce răzbate în afară este în primul rând hazul de necaz, un aliat necesar şi nelipsit multora, de care parcă noi cei din afara României ne-am depărtat luând totul prea în serios. Ceea ce numeam în Canada probleme existenţiale serioase îmi par acum mofturi. Asta nu o spun cu superioritatea celui care duce o existenţă decentă şi oarecum protejată, ci cu profundă admiraţie pentru cei care trăiesc aici.

Mă impresionează ospitalitatea tuturor şi dorinţa de a ne oferi tot ce e mai bun. Asta îmi aduce aminte de când eram copil şi mergeam la vecini pentru tot felul de bunătăţi care erau mult mai bune decât acasă, obicei de care şi acum vecinii mei un picuţ mai bătrâni, îşi aduc aminte cu mare duioşie. Încă o dată nu pot să nu mă gândesc că fiul meu nu va avea felul acesta de experienţă, cu atâtea dovezi înduioşătoare de dragoste de copii şi ospitalitate.

Primele zile în România îmi creează sentimente contradictorii: pe de o parte nu pot să nu observ diferenţele uneori marcante dintre ţara mea natală şi cea adoptivă, iar pe de altă parte mă simt parte integrantă din peisajul societăţii româneşti pentru că mi-e drag să aud vorbindu-se limba română în jurul meu. Sunt înclinată să trec peste multe neajunsuri create de lipsuri materiale din drag faţă de ţara de care nu mă pot separa definitiv nicicum. Când am ajuns în Canada foarte mulţi mi-au spus că în scurtă vreme dorul nestăvilit de ţară se va transforma într-o amintire frumoasă, la limita indiferenţei chiar. M-am opus ideii, am considerat ca toţi anii petrecuţi în România nu pot fi dizolvaţi în doi-trei ani. Deşi progresul către o societate decentă în care viaţa de zi cu zi să nu mai fie o povară este încet, oamenii de aici au speranţă spre mai bine şi credinţă nestrămutată în Dumnezeu, deşi nu o dată a părut că Dumnezeu şi-a întors faţa de la români. In preajma Sărbătorii de Crăciun, în România este o viermuială care îmi aminteşte oarecum de nebunia cumpărăturilor de Crăciun din Canada. In România însă Crăciunul este încă o Sărbătoare a sufletului: la fiecare pas se aude câte o colindă, în câte un magazin de cartier sau dintr-o casă, iar oamenii se duc la biserică pentru spovedanie începând cu copiii. O necesară primenire a sufletului în preajma marii Sărbători a Naşterii Domnului, primenire de care lumea occidentală uită prea uşor, o smerenie de care fiecare am avea nevoie pentru a fi mai împliniţi sufleteşte şi mai împăcaţi cu noi înşine şi destinul pe care ni l-am ales.

Cât despre temerile de la sosire legate de mizeria de pe străzi, câini vagabonzi  şi hoţi de buzunare, am decis să nu le acord mai multă atenţie decât le-aş acorda în alte circumstanţe, spre exemplu dacă aş vizita alte ţări. Ceea ce mulţi români plecaţi din ţară uită prea uşor este că fiecare ţară are neajunsurile ei şi a alege să ponegreşti ţara natală nu poate fi de folos nici românilor aflaţi în ţară, nici celor din afara graniţelor României.

Peste toate, rămâne sentimentul de neconfundat că mă aflu acasă, pe pământul pe care m-am născut şi în care mi s-au format rădăcinile. După mai mult de cinci ani trăiţi departe de România, nu pot spune că am devenit mai indiferentă faţă de tot ce înseamnă România. Dimpotrivă chiar, dorul de locurile în care am crescut  devine mai puternic pe măsura ce trece timpul. Se spune că cei care nu-şi pot hotărî apartenenţa la o ţară sau alta vor fi nefericiţi, tânjind mereu după ceea ce au lăsat în urmă. Mă aflu printre cei care deocamdată nu-şi pot găsi locul, dar am ales să consider că aceasta este o consecinţă firească a ruperii de România. Intre un destin îndestulat din punct de vedere spiritual sau material, îl aleg pe cel dintâi, chiar dacă înseamnă zbatere de dor şi trudă în a-mi găsi (sau regăsi) locul.

Daniela Ginta
Alba Iulia, Decembrie 2003