Ortansa Capra s-a nascut pe 25 iunie 1911, la Alexandria. A fost ultimul co­pil venit pe lume in familia lui Gheor­­ghe si a Aretinei Noica. Ve­ri­soa­ra primara cu Constantin Noica – va­rul Dinu, cum si-l aminteste, cu drag –, doamna Ortansa este cea mai lon­ge­viva membra a neamului Noica.

"Din 100 de ani de viata, doar 10 am fost stapana pe ceva al meu. Pe ca­sa mea, pe locul meu. In rest, am trait pe la altii. E cel mai mare regret al meu", marturiseste batrana. Man­ga­ia­ta de razele soarelui in cerdacul ca­sei din Ocnita, judetul Valcea, Or­tan­sa Capra traieste inconjurata de flori. E sanatoasa tun si-i suparata nu­mai pe pacatoasele de picioare, care n-o mai ajuta aproape deloc. Isi amin­teste de toti ai ei, neamuri de san­g­e, care s-au dus din lumea asta rand pe rand si ofteaza cu ochii in la­crimi. "100 de ani sunt ani multi. Prea multi..."

S-a casatorit in 1932 cu Nicolae Ca­pra, un farmacist care locuia pe ace­easi strada cu ea. "Am tot ras de el zicandu-i ca m-a luat pe mine ca sa nu mai caute mai departe. Eram la pa­tru case departare", zambeste ba­trana. A avut un baiat si o fata care, cos­­­marul oricarui parinte, s-au pra­pa­­­dit inaintea ei. Alaturi de Nicolae a construit o casa pe mosia lui de la Vii­­soara, in Teleorman, dar n-au apucat sa se bucure de ea decat pana in 1949. "Pe 1 martie 1949, seara, cineva l-a anuntat pe sotul meu ca sunt nis­­te masini suspecte in sat si i-a spus ca ar fi bine sa nu doarma acasa. Asa ca l-am fortat sa plece in sat, la niste fini de-ai nostri. Pe 2, dimineata, au ve­nit comunistii si ne-au luat pe toti cei care eram in gospodarie – eu cu co­piii, o cumnata, un cumnat si co­piii lor – in total, noua persoane. Ne-au plim­­bat trei zile cu bou-vagonul si n-am stiut unde ne duc. Ne era frica sa nu ne trimita in Siberia. Dar ne-au dus intai la Turnu Magurele si apoi la Curtea de Arges. Nu ne-au lasat sa lu­am de acasa decat hainele de pe noi si un alt rand de schimburi intr-un sac. Atat. Pe barbatul meu l-au scos noaptea oamenii din sat si l-au dus peste camp", isi aminteste centenara.

Nicolae Capra s-a ascuns timp de zece ani. A umblat din Bucuresti pana in Ardeal si a muncit cu ziua, ca sa se poata intretine. A aflat insa unde ii fusesera dusi sotia si copiii si venea, periodic, la Curtea de Arges sa-i vada. "Noi n-aveam voie sa parasim domiciliul impus. Dar el venea destul de des."

In primul an, toti cei noua membri ai familiei Capra deportati la Curtea de Arges au dormit intr-o singura camera cu doua paturi. "Cumnata mea mai dormea pe masa, iar copiii se speriau noaptea de ea", povesteste, zambind amintirii, centenara. Pentru ca nu avea voie sa fie angajata, in perioada domiciliului fortat, Ortansa Capra a lucrat cu ziua la cules de fructe. "Era de munca de vara pana toamna tarziu. Iarna tricotam pulovere sau faceam sapun. Eu am fost o femeie foarte curioasa. Si invatasem de la femeia care ne facea sapun acasa cum se face. Si faceam sapun foarte bun. Dar eram tanara si cu tineretea razbeai. Le luam pe toate mai in gluma, mai in serios si petreceam zilele. Noptile ni le petreceam jucand poker", rade cu pofta centenara. "Era jocul cel mai la moda atunci si jucam pana dimineata, cand ne duceam la munca."

Timp de 15 ani n-au avut dreptul nici macar la cartela de paine. Salvarea le-a venit, culmea, de la un comunist convins – unul dintre profesorii lui Radu, fiul Ortansei Capra, care il indragise pe baiat atat de mult, incat in fiecare an ii daruia cartela lui de paine. Si baritonul Petre Stefanescu Goanga i-a fost sprijin Ortansei Capra in perioada petrecuta la Curtea de Arges. El si familia sa au gazduit-o, iar centenara isi aminteste ca in fiecare an, de Inviere, baritonul mergea la catedrala din oras si canta "Hristos a Inviat din morti". Tot la Arges l-a cunoscut si pe instructorul de schi al Regelui Mihai. "El fusese, saracu’, arestat si trimis cu domiciliul fortat intamplator. Era ve­nit la tara la unchi-su si comunistii au venit sa-l ia pe ala si l-au luat si pe el. Era un om tare bun si foarte citit. Ca sa se intretina, dadea lectii de pian." "Intotdeauna am avut prieteni. Poate am avut si dusmani, nu stiu, dar eu am iubit oamenii", mar­tu­ri­seste batrana.

Cand perioada de domiciliu fortat s-a incheiat, Ortansa si-a urmat sotul, care fusese angajat ca farmacist la Horezu. "Nu aveam casa acolo. Aveam doar un pat in spatele rafturilor cu medicamente, unde dor­meam. Atat."
Din cauza "originii nesanatoase", sin­gura scoala care l-a primit pe ba­ia­­tul Ortansei – Radu – a fost Scoala Teh­­nica de Industrializare a Lemnului. Din acelasi motiv, desi reusise sa in­­tre la Facultate de Geografie din Bu­curesti in 1955, a fost exmatriculat trei ani mai tarziu. "Dar tot raul spre bine", spune mama. "Din acel li­ceu a iesit cu diploma de forestier, care l-a ajutat sa se angajeze la Fa­bri­ca de Cherestea din Brezoi."

"Dupa ce sotul meu a iesit la pensie, am stat pe la cumnati, veri, ma­tusi... Pe unde puteam si ne primeau. Noi nu mai aveam nimic al nostru. Dupa ce a murit el, am ramas cu Radu (n.r. – fiul) si cu nora mea." Una dintre cele mai negre amintiri pe care le are sunt legate de baiatul care i s-a stins din viata in 2008. Erau impreuna in casa, iar apartamentul a luat foc de la un scurtcircuit. Ea a reusit sa se salveze, dar el a murit intoxicat cu fum.

Cand isi aminteste despre Con­stan­tin Noica, Ortansei i se lu­mi­nea­za ochii. "Am copilarit impreuna. Ve­nea foarte des pe la noi, pentru ca aveam o curte foarte mare. Dupa ce ne-au mu­tat cu domiciliul fortat, il ve­deam pe Dinu in fiecare an la Curtea de Ar­ges, de Sf. Constantin si Elena. Aveam acolo o verisoara care se nu­mea Constanta si ii sar­ba­to­ream pe amandoi. L-am iubit foarte mult pe Dinu. De fapt, noi ne-am avut tare bine toti verii intre noi. Am fost 32 de veri primari. Ultima data l-am va­­zut la nunta unei nepoate, in Bucuresti, in ’69 sau ’70." In­mor­man­ta­­rea lui Constantin Noica de la Pal­tinis, pe 6 decembrie 1987, i-a lasat o im­­­­presie adanca: "Atata lume... De pes­­­te tot. Atatia tineri care aruncau cu flori si cu cartile lui...". Generatiile de astazi o intristeaza pe Ortansa Ca­pra. "Tinerii de acum nu mai sunt nici asa de cititi, nici atat de educati. Al­t­­fel erau crescuti copiii pe vremuri. Acum, isi bat joc de ei, de viata, de tot..."

Casa de la Viisoara, confiscata de co­munisti, singurul loc unde Ortansa Ca­­pra s-a simtit stapana, e acum o gra­­mada de moloz. "N-am mai recu­pe­rat nimic din ea", spune centenara. Dintr-un colt al cerdacului, Ma­da­li­na, nepoata Ortansei, ridica insa un bat subtire – "Uite, maie! Asta e din ca­sa de la Viisoara. L-am adus ca amin­­tire", ii arata ea, iar batranei i se umplu ochii de lacrimi. "Casa era din paianta, iar betele astea erau folosite pentru a intari peretii", ex­pli­ca Madalina.

sursa : www.jurnalul.ro