Lumină-n veşnicie 

Suntem călători pe cont propriu, 
trenul pornit 
în călătoria descoperirii de sine, 
ce-adună toate sunetele împrăștiate, 
acea uimire a deschiderii ochilor 
şi provocării simţurilor, 
aburul care nu se va diminua 
la marginea prăpastiei. 

La un moment dat, 
fiecare înoată în propria durere, 
calcinându-i mlaştinile, 
uscându-le la soare, lăsându-le 
să se albească de trecut şi prezent, 
căci viaţa, acea moarte deghizată, 
singurul gardian al inscripţiei votive, 
nu te atinge, când te-atinge 
cu primul şi ultimul sunet, 
nu eliberează, nu aşteaptă ceva, 
niciun apel nu sună în ultima secundă, 
un vis care rulează fără ţintă, fără direcţie. 

Când a ajuns la final 
nicio prăpastie nu este căscată, 
poate, doar, un punct închis, 
nicio oboseală parcursă, 
poate un alt relief, 
nicio durere nu mai este, nimic, 
numai cuvinte moarte-n urmă. 

Ultimul sărut 
se concentrează pe un cuvânt, 
pendulul se leagănă, 
crescând tempoul de cursă lungă, 
prin durerile naşterii de frunze moarte. 

O şansă există, 
ruga pentru răscumpărare care 
aşteaptă până când 
cerul ţi se deschide-n inimă 
să-nvie stelele moarte din noi, 
să reaprindă focul 
cu propriile flăcări contopite 
inseparabil de flacăra stelei care 
arde-n noi, până când 
lumina ei, lumina ta, 
va fi doar o lumină, Lumină-n veşnicie.