Mama a fost cea mai bună şi cu mult

cea mai frumoasă femeie din lume...

de la unu şaizeci şi ceva de centimetri începea

cu ochii căprui şi genele boltind păstrăvii

în apele din reziduuri aurifere

vopsite la minele din Rodna

era o fată naivă,

o fată mai mereu singură sub pielea umflînd

rochiile ei de material ieftin,

din doi în doi ani umflîndu-se foarte tare

mult după al patrulea copil

care am fost eu

mama era acolo mereu

puţin, puţin mai mare,

cu înflorita-i tristeţe scotocind după mărunţiş,

aducîndu-mi doctorii şi bomboane,

cheltuindu-se picătură cu picătură

în intersecţiile lipicioase ale oraşului

unde părinţii ei o măritaseră

pe la şaisprezece ani

mama rîdea mult şi-mi spunea

cum e cu prostiile, cum e cu ţîncii din vecini,

cu numeroşii mei fraţi,

cu sandalele rupte, iubiţii de mai tîrziu,

nefericirile şi neliniştea

şi rîdea şi mai mult

printre fericiri solidificate între certuri

şi spălat rufe,

ducîndu-mă la doctor,

luîndu-mi uniforma albastră de şcoală,

printre fericiri şi uitare

şi rîdea

ca să rîzi trebuie să cureţi cenuşa,

leşia s-o aluneci lucioasă pe pînze

şi rîdea, ştiind

că într-o duminică n-avea să plece,

într-o duminică n-avea să uite de noi şi de tata,

ca să-şi sugrume isteriile,

ca să-şi amaneteze

frica înnebunitoare în care

ca într-un ciclon mai mereu plutea

şi rîdea

de viaţa-i de celofan,

de întrebările putrezind cu boarfele-n pod,

de serbările unde printre altfel de mame

ea n-avea zi de naştere

ea gătea prost, din ce în ce mai prost,

şi genele-i aurifere şi le încrunta

între o şedinţă şi alta,

între o frică şi alta...

mama era o fetişcană trăsnită

şi a rămas aşa, o soră mai mică,

la care mă gîndesc des,

care-mi lipseşte,

deşi părul i s-a rărit,

deşi s-a îngrăşat...

Ioana Nicolaie