În duh şi adevăr

În duh şi adevăr

"Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui
în duh şi adevăr; că astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu,
şi cei ce I se închină trebuie ca în duh şi în adevăr să I se închine"

(Ioan 4, 23-24)

Mulţi doresc să le asculte Dumnezeu rugăciunile de îndată şi să alerge, cu puterea Lui necuprinsă de mintea omenească, la împlinirea lor. Câteodată văd că răspunsul dumnezeiesc întârzie şi li se cere parcă prea mult pentru puterile lor. Unii, necunoscători, abandonează, dar puterea divină nu-i părăseşte nici atunci, numai că, din dragoste, vrea să-i aducă la adevărata rugăciune şi închinare, „în duh şi adevăr" (Ioan 4, 24). Mintea şi inima noastră, stăpânite de interese şi preocupări imediate, nu înţeleg adevărul că doar eliberate de orice preocupare măruntă pot fi ascultate, fiindcă se află pe o cale mincinoasă dacă au uitat cuvintele Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33). De asemenea, numai eliberate cu adevărat de obsesii, preconcepţii, false ghiduri spirituale ajung, la comunicarea cu voinţa divină.

Evanghelia din Duminica a cincea după Paşti (Ioan 4, 5-42), a samarinencei, înfăţişează un episod pilduitor în acest sens. Mântuitorul se află în trecere prin Samaria, provincie în conflict cu Iudeea, pe temei de credinţă, dar nu numai. În timpul captivităţii babiloniene (≈640-538), regele Asiriei a populat Samaria cu păgâni (vezi IV Regi 17, 24-41), convertiţi în parte la mozaism, aşa că au continuat în multe locuri să perpetueze un cult al zeităţilor proprii. De îndată ce a încetat captivitatea, cei reveniţi în Samaria s-au amestecat cu ei dând naştere unei populaţii hibride, fapt inacceptabil pentru iudei. Ba încă, pe muntele Garizim, şi-au construit şi un templu, care se voia o replică la cel din Ierusalim.

Mintea femeii samarinence cu care dialoghează Iisus în timp ce ucenicii „se duseseră în cetate (Sihar - n.n.) să cumpere merinde", construită parcă de toată această istorie amestecată, înţelege destul de greu adevărul venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Pedagogia divină lucrează însă foarte subtil şi aduce fiinţa la cunoaşterea Adevărului. Pleacă de la cele concrete spre cele spirituale, ca să producă dezlipirea de lume, căci numai aşa fiinţa are acces la înţelegere. Samarineanca n-a cunoscut „darul lui Dumnezeu" (4, 10), nici izvorul harului, „apa cea vie" (v. 11), nicidecum „izvorul de apă săltătoare spre viaţa veşnică" (v. 14), ea trăia într-o anumită istorie, care îi condiţiona gândirea, viaţa, sentimentele. Mântuitorul face în aşa fel încât să ajungă la adevărata cunoaştere, sădind în pământul bun al sufletului care aştepta venirea Sa: „I-a zis femeia: Ştim că vine Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel Care-ţi grăieşte" (4, 25-26). Aceste cuvinte n-au produs însă revelaţia, pentru că, lăsând găleata la fântână, fugind în cetate să vestească descoperirea, zice: „Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva acesta este Hristosul?" (4, 29). Cunoaşterea samarinencei se limitează la demnitatea de profet a Mântuitorului, fiindcă mintea se încăpăţâna să rămână în vechile scheme, să nu treacă prin acea metanoia („schimbare, transformare, înnoire, căinţă"), care face ca sufletul să vestească lumina dumnezeiască sălăşluită în el. De aceea îi zic samarinenii, concetăţenii ei: „Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii" (4, 42).

Închinarea în duh şi adevăr se arată astfel ca întâlnire a minţii şi sufletului cu Dumnezeu, care înseamnă slăvire „cu azimele curăţiei şi adevărului" (Corinteni 5, 8), mulţumire „întru evlavie şi frică" (Evrei 12, 28), apropiere de El „Cu inimă curată, întru deplinătatea credinţei, stropindu-ne inimile spre curăţire de toată conştiinţa cea rea şi spălându-ne trupul cu apă curată" (Evrei 10, 22). În afara acestora, fiinţa rugătoare se aşază pe drumuri străine, ajungând de multe ori, când intervin diverşi „binevoitori", să se trezească, spre surprinderea ei, chiar potrivnică lui Dumnezeu. Interpretând greşit sintagma „în duh şi adevăr", unii cred că rugăciunea trebuie să fie numai interioară, că nu au importanţă formele de cult, necum îngenuncherile, cântările, semnul Sfintei Cruci, Taina Spovedaniei şi a Euharistiei, precum şi celelalte Sfinte Taine. Şi uită că Însuşi Mântuitorul a îngenuncheat, S-a rugat, a postit patruzeci de zile, i-a învăţat pe Sfinţii Apostoli să se roage, le-a dat putere să boteze şi să hirotonisească slujitori ai Bisericii Sale. Rugăciunea „în duh şi adevăr" trebuie să ajungă la mărturisire şi, dacă e nevoie, până la mucenicie, formă supremă a mărturisirii lui Hristos. În calendarul Bisericii noastre, la 26 februarie, se sărbătoreşte muceniţa Fotinia, care nu e alta decât samarineanca întâlnită de Mântuitorul nu departe de cetatea Sihar. S-a botezat cu acest nume, au fost botezaţi şi fiii ei Iosif şi Fotinos, precum şi surorile Fotis şi Fotos. Au sfârşit toţi ca martiri, în vremea lui Nero, preferând să li se taie capetele decât să se lepede de Hristos.

Lumina harului, aprinsă cândva de Hristos (numele martirilor Fotina, Fotis, Fotos, Fotinos au în componenţă rădăcina cuvântului grecesc „lumină"), a luminat întreaga fiinţă cu puterea Duhului mărturisitor şi tăria de neclintit a Adevărului.      

Ovidiu Moceanu
Braşov