Sibiel, „a doua minune”

Sibiel, „a doua minune” PDF Imprimare Email
Centenar Zosim Oancea (1911-2005)
Giovanni Ruggeri   
 

Eliberat şi întors la Sibiu printre ai săi la 13 septembrie 1963, Părintelui Oancea îi este încredinţată parohia din Sibiel, unde ajunge la 4 ianuarie 1964: „Cu nici un alt plan – aşa cum va povesti – decât să slujesc, foarte fericit că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ba mi-a dat mai mult decât am cerut”. Începe imediat curăţarea şi repararea vechii biserici a satului închinată Sfintei Treimi (1765), descoperind, după cercetări încredinţate unor specialişti, că sub cinci straturi de var se găseau fresce zugrăvite între 1774 şi 1775 de pictorii Stan şi Iacob din Răşinari. Graţie finanţărilor de stat şi bisericeşti şi cu ajutorul locuitorilor din Sibiel, în septembrie 1965 picturile şi-au redobândit înfăţişarea lor originară.
A început astfel un raport de colaborare şi de încredere reciprocă între Părintele Zosim şi enoriaşii săi, care va creşte şi mai mult în timp şi care, pe lângă viaţa liturgică şi pastorală obişnuită, permite realizarea, tot în această perioadă, a restaurării complete a bisericii (acoperiş, clopotniţă, tencuială etc.). Odată aceasta adusă la demnitatea de Monument Istoric Naţional, Părintele Oancea doreşte să-i îmbogăţească patrimoniul pentru a-i înlesni inserarea într-un itinerar cultural atrăgător. E ziua de Paşte a  anului 1969 când locuitorii din Sibiel îl aud pe parohul lor adresându-le (ceea ce în Joia Mare anticipase în cadrul consiliului parohial) o predică „ciudată” şi o şi mai „ciudată” chemare: „Icoana e frumoasă în casă, dar o vezi numai tu. Punând-o în muzeu, o vede o lume întreagă şi se arată tuturor puterea de creaţie a poporului nostru, din trecut şi de azi”.
Acesta este începutul a ceea ce Părintele Zosim va numi „a doua minune din viaţa mea”: Muzeul de icoane pe sticlă. Privirea ageră a Părintelui Oancea văzuse în casele enoriaşilor săi numeroase icoane pe sticlă şi intuise că acestea puteau avea o nouă menire: de vestire a valorilor specifice Ortodoxiei în vremurile vitrege ale persecuţiei comuniste, prin adunarea şi expunera lor intr-un muzeu. Începe, astfel, o vastă operă de persuasiune, din casă în casă, pentru a convinge locuitorii Sibielului să-şi doneze propriile icoane, cu promisiunea unei mici inscripţii aşezate pe ramă care ar fi amintit veşnic de generosul donator. Tot satul se pune în mişcare, recuperând chiar şi icoane uitate în poduri prăfuite sau în depozite întunecate, iar cine nu are le cumpără de la cine le deţine şi apoi le donează Părintelui Oancea (aşa cum a făcut, printre alţii, şi academicianul Andrei Oţetea, originar din Sibiel). Sunt nenumărate episoadele memorabile, uneori de-a dreptul emoţionante, cum este, de exemplu, cel legat de icoana  Maica Domnului Îndurerată, opera fraţilor Grecu. Icoana se găsea în casa familiei Lalu, care donase deja mai multe opere; însă această Fecioară le era tare dragă şi nu vroiau să o cedeze. Nu ştiu cum făcu părintele Zosim, că la sfârşit proprietara o dărui, dar cât de legată era această femeie de icoană şi cât de mult conta pentru ea aceasta se poate vedea mai bine prin ceea ce a urmat: în fiecare zi, înainte de a pleca la munca câmpului, femeia trecea pe la muzeu să se roage dinaintea Fecioarei „sale”. Arta cea mai rafinată îşi găsise în evlavia acestei ţărănci recunoaşterea sa cea mai preţioasă.

 

Schimbarea: satul se deschide către lume

Primele icoane pe sticlă adunate au fost depozitate într-o veche magazie situată în spatele bisericii, refăcută cu mult farmec între 1970 şi 1971, prin osârdia Părintelui Oancea, ca sediu al primului Muzeu; printre cei care l-au ajutat, s-au distins, pe lângă credincioşii din sat, două măicuţe care trăiau de mulţi ani în Sibiel, Maica Eufimia şi Maica Teodora (astăzi înmormântate în cimitirul satului). Aceastei prime colecţii – între 150 şi 200 de icoane – i se datorează, la cererea Părintelui Oancea, includerea Sibielului în circuitul cultural şi turistic: au început astfel o serie de vizite, inclusiv ale unor străini, aşa cum a fost o delegaţie UNESCO la sfârşitul anului 1969.
Chiar dacă se afla sub severa supraveghere a Organizaţiei Naţionale de Turism – de care a fost însă şi sprijinit – primul Muzeu de icoane pe sticlă a atras diverşi vizitatori, înregistrându-se în 1973 o iniţiativă care va consemna o dezvoltare decisivă. Părintele Zosim îşi dădea, de fapt, seama că pentru a face un pas înainte ar fi trebuit să se permită vizitatorilor să se oprească pentru câteva zile la Sibiel. Tocmai aceasta se întâmplă în 1973 când, pentru prima dată,  este găzduit în unele case ale locuitorilor satului primul dintr-o lungă serie de grupuri de tineri americani ai fundaţiei «Friendship's Ambassadors», condusă de Harry W. Morgan, ulterior mare prieten al Părintelui Zosim şi al Sibielului. Nu se poate aprecia importanţa enormă a acestui fapt în România acelor ani, decât dacă luăm în considerare faptul că regimul pedepsea chiar şi cu închisoarea pe oricine găzduia în casă cetăţeni străini. Ei bine, Părintele Zosim reuşeşte să obţină acordul autorităţilor – caz extrem de rar în întreaga Românie –, ajută locuitorii satului să-şi învingă teama şi neîncrederea, prin aceste iniţiative punând bazele dezvoltării actuale a Sibielului ca renumită localitate agroturistică.


Fragment din Icoanele pe sticlă din Sibiel, Citta Aperta, 2008, Troina, Italia. A se vedea si site-ul www.sibiel.net realizat si administrat de Giovanni Ruggeri.

 

sursa : www.oglindanet.ro

Știri Atheneum: