Tăcutele adâncimi - Irina Lucia Mihalca
Tăcutele adâncimi - Irina Lucia Mihalca
Nu poţi construi nimic trainic pe nisip.
Într-o coajă de nucă vechiul se prăbuşeşte,
ţipă, agonizează, loveşte,
greu moare, greu dispare.
Nu pricepe parcurgerea
şi sensurile marcajelor existenţei
de un albastru pal. Seminţe împrăştiate.
Asculţi, separi şi înţelegi.
Intri ca-n transă, zâmbeşti tăcut.
Printre sunete line, mistice, joase, mângâietoare,
urmează ritmuri frenetice,
coardele tresar înalt, ascuţit,
disperă, caută. Nu ştii ce caută.
Tulburător cântec oferit vieţii!
Te-ademeneşte, te prinde,
te-nlănţuie ca o liană de pe fundul apei,
împletind sfâşietor durerea
cu toate patimile lumii!
În furtună intensificăm latura omului,
în centru suntem aliniaţi
la spiritul
care-şi înţelege lecţiile.
Pentru a găsi centrul
şi-a ne întinde aripile zdrobite
îl simţim, în noi, pe Dumnezeu.
Lupta noastră permanentă -
să trăim ambele laturi ale acestui paradox!
Lumina strălucitoare din ochii tăi şi-ai mei
atinge adânc pe fiecare,
ca răsăritul soarelui.
Ne mută, în timp, între valurile
şi liniile spectrelor
care curg culori ca apele prin fluxul lor.
Un foc creşte în tine, oferindu-ţi suflarea aerului.
Şi dacă oceanele sunt doar o suprafaţă,
dincolo de cer
există mai multe adâncimi.
Suntem râuri care curg,
împreună devenim un ocean.
Sub cerul înstelat, cu lumina lunii în ochi,
simţi o mişcare inefabilă,
o curgere profundă în interior,
eternitatea respiraţiei.
În fluorescenţa rece a nopţii indigo,
această lumină niciodată nu se va stinge.
Comentarii