Sunt un fluture de noapte
care îşi arde mereu aripile de cântec...
Sunt femeia
care aduce întrebări eterne în suflete...
Sunt eu...
cea care ucide apusul
cu umbre de vis...
Sunt mâna care mângâie
si gândul care sărută...
Sunt adierea vântului prin părul tău...
Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii...
Atinge-mi faţa să afli
cum se aprind în mine felinarele sângelui !
Atinge-mi căldura
să poţi topi vorbele la flacăra
trupului meu !
Se cutremură amurgul în braţele mele
când te mângâi...
Calea Lactee îşi pierde urma în mine...
Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii...
Eu sunt cea care întinde mâna spre tine
ca spre o oază de fericire...
Dă-mi cupa gurii tale să mă îmbăt cu abisul tău !
Dă-mi palmele să le adun
intr-o lacrimă de ploaie
care să spele toate nopţile plânse odată !

Modelează lutul meu
să poţi face din el
chipul adevărat al omului din mine !

Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor
atât de dureros încât
să nu-mi mai treacă nicicând!
Şi nu te mai întreba ce se intamplă!
Suntem doar noi doi,
atât de puri
că albul e prea puţin alb
şi cerul prea puţin înalt
ca să poată ajunge până la el
ceea ce simţim:

infinitul fiecăruia dintre noi...