oraşul era tot mai alb
zidurile lui amorţite
se scufundau în ceaţa lăptoasă
ca într-o mare de vată
negre presimţiri
cântau cocoşii la miez de noapte
şi câinii urlau a moarte
atunci
am simţit că ceva s-a rupt înăuntrul meu
"şi mare a fost prăbuşirea acelei case"*
în urmă
un gol imens a rămas
nici dragoste
nici ură
nimic din toate câte le-am trăit
nu-mi aminteam...
doar lungile
sfâşietoarele tăceri
îmi invadaseră sufletul...
şi dintr-o dată s-a pornit ploaia
să spele toate nimicurile
care-mi umpluseră viaţa până la refuz.

*Dmitri Merejkovski