PRINTRE GUNOAIE
Nu mai ştia de când căuta printre gunoaie...
La început îi fusese tare greu. Rămăsese, într-o primăvară, fără slujbă din cauza unei altercaţii cu şeful lui direct. Individul îi ordonase să facă un fals, iar el nu acceptase. Sub pretextul reducerii de personal, din cauza cheltuielilor prea mari, fu într-o zi dat afară. Nu primi nici-o explicaţie suplimentară şi nici măcar o minimă compensaţie.
Îşi pierduse nu numai slujba, ci şi locuinţa. Nu mai avea pe nimeni şi, de altfel, era prea mândru ca să cerşească un adăpost. Se aciuiase, pentru început, într-o casă părăsită. Fusese avariată din cauza unei explozii de gaze, iar locatarii mutaţi cine ştie unde. Era oarecum mulţumit pentru că în curte mai exista un vechi canal la care se putea spăla şi de unde putea bea apă. Primele luni mâncase numai pâine. Descoperise o adevărată voluptate în înfulecarea acesteia. Nu cumpăra decât pâine veche pentru că altfel, foamea nu i-ar fi dat ghes să se oprească.
Într-o zi, însă, micile lui economii se risipiră...
Până seara nu mâncă deloc. Mai avea rezerve din trecut. Slăbise, ce e drept, vreo 20 de kilograme, dar cum nu se mai ducea la lucru, nu avea nevoie de o aşa de mare energie.
După ce soarele apuse, îşi luă inima-n dinţi şi plecă aiurea prin oraş. În cartierul unde-şi găsise adăpost erau numai câteva blocuri suferinde, cu tencuieli căzute şi cu coşuri de fum ce ieşeau prin spărturi de pereţi. Se uită, cam cu scârbă, în primul tomberon ce-i apăru în cale şi văzu mai mult sticle de plastic ce duhneau a băuturi ieftine. Următorul tomberon, ce emana un miros pătrunzător de varză stricată, îl alungă definitiv de acolo.
Îşi aduse aminte, că în partea cealaltă a oraşului era un cartier modern, cu bloculeţe gen vilă de câte 3-4 apartamente. Se gândi că n-ar fi rău să încerce... Plecă deci şi nu după mult timp începu să meargă numai pe străzi lăturalnice. Lumea se uita la el dezaprobator, doamnele strângându-şi poşetele sub braţ, însoţitorii lor luându-şi căutături care mai de care mai fioroase.
Ajunse, în sfârşit, în faţa unei vile luminate puternic şi străjuită de doi lei din piatră. În faţă, o curte imensă se desfăşura într-o arogantă asimetrie. Se apropie cu o oarecare teamă şi văzu, lipit de gard, tomberonul. Sub capacul acestuia găsi o adevărată comoară: o jumătate de banană foarte puţin stricată, două capete dintr-un salam uscat şi câteva coji de caşcaval tăiate atât de neglijent pentru stăpâni, dar atât de atractiv pentru el. Le puse repede în sân şi plecă repede, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi ia cineva nepreţuita comoară.
În acea noapte mâncă pe săturate. Savură resturile de carne rămase pe sfoara ce legase salamul precum nişte spaghete milaneze, iar din caşcaval nu mâncă decât jumătate, căci cine ştie ce va fi mâine?
A doua zi, se prezentă în acelaşi loc şi începu să-şi diversifice meniul. Se ducea cu oarecare emoţii, iar uneori se simţea ca un adevărat boier. Oare ce bunătăţi mă vor aştepta la noapte?
Zilele se scurgeau fără prea mari evenimente...
Într-o zi găsi în tomberon un caiet de însemnări, rupt, dar nu îndeajuns cât să nu poată fi reconstituit. Era un jurnal al doamnei casei. Se duse la adăpostul unde îşi ducea zilele şi începu să citească. Acolo unde paginile erau rupte îşi lăsa imaginaţia să curgă. Citea despre problemele acesteia, despre cât de greu era să dea jos kilogramele adunate, despre indigestia pe care a avut-o la capătul unei îndelungate petreceri, provocată de un caviar mâncat prea lacom şi multe, multe altele.
Caietul era gros, iar scrisul femeii mărunt.
Zilele treceau, iar el simţea că este deja de-al casei. Intrase în micile intimităţi ale cuplului, le cunoştea deja toţi prietenii şi se bucura atunci când plecau în vreo călătorie, undeva, unde nici măcar nu visa să spere că va ajunge.
Doamna lui (aşa începuse să-i zică) era, de la un timp, tare nefericită. Soţul era mai mult plecat cu afaceri, iar ea se gândea, tot mai des, să-şi caute pe altcineva. Ar fi încercat, dar se temea de furia soţului. Şi apoi, dacă ar fi divorţat, ar fi rămas pe drumuri. Din ce ar fi trăit? I-ar fi lăsat probabil casa de la munte şi unul dintre autoturisme, dar, sigur, nu ar fi fost de ajuns.
Încet-încet, ajunse să se îndrăgostească de ea. Suferea împreună cu ea şi se bucura ca un copil când citea că îi este mai bine.
Începu, de la un timp, să nu mai vină noaptea. Pe la prânz, se aşeza lângă un copac aflat pe partea cealaltă a drumului şi aştepta. Vroia să o vadă.
Se scurseră, astfel, zile întregi. Femeia nu apărea deloc nici măcar la o fereastră. Dacă este plecată din localitate? Dacă s-a despărţit şi a fost alungată din casă? Dacă, Doamne fereşte, este bolnavă? Încet, îl cuprinse disperarea. Ştia că nu poate să sune la acea poartă şi să întrebe. Ar fi fost pe dată alungat şi, cine mai ştie, poate dat pe mâna poliţiei.
Renunţă la adăpostul din casa părăsită şi se mută, sub un pod ce traversa râul din apropiere. Nu mai putea suporta depărtarea. În plus, trebuia să fie dimineaţa, de cum răsărea soarele, în faţa casei. Dacă doamna lui pleca la ore matinale, cine ştie unde?
Într-o seară, se auziră ţipete în casă. Tocmai se pregătea să plece din faţa acesteia. Îndrăzni să se apropie de grilajul curţii pentru a auzi mai bine. "Să pleci, târfă, şi să nu te mai întorci niciodată aici!"
Primul imbold fu să escaladeze grilajul şi să se ducă să îi ceară socoteală individului despre vorbele acelea dure. Cum îi putea vorbi astfel doamnei lui?
Stătu însă o clipă şi avu revelaţia: dacă femeia pleca definitiv din casa aceea, atunci va putea fi pentru totdeauna a lui. O va lua de la început. Avea tăria să o ia... O va iubi cum n-a iubit-o nimeni până atunci şi o va respecta până ce el va muri.
O uşă se deschise şi o văzu...
Era atât de frumoasă...
Se îndrepta furioasă către ieşire. Părul blond îi cădea pe umeri ca o învolburată cascadă, din ce în ce mai învolburată.
Deschise poarta şi îl văzu...
Ochii ei erau...
- Dă-te la o parte vagabondule! Ce cauţi în faţa casei mele?
Îl îmbrânci, iar el nu simţi decât o puternică lovitură în moalele capului cauzată de unul din leii de piatră.
În timp ce un firicel de sânge i se prelingea din gură, un singur gând mai încerca să scape: "Oare ce culoare au ochii ei?"
Comentarii