Hanna – final de poveste (aceasta nu este o poezie) (în amintirea Hannei)
„O bună morală ar trebui, de pildă, să ne îmbete,
să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”
(Marcel Moreau)
soarele-n asfinţit e roşu
soarele-şi varsă mareea de roşu prin uriașul geam al sufrageriei
în colţul camerei, Gena stă cu privirea ţintă spre candelă
învăluită în lumina roşie
inertă precum Sfinxul
se roagă Gena dumnezeului ei
din baie s-aude, când şi când, răgetul de fiară rănită al Hannei
plânge Hanna de parcă şi-ar da sufletul
stă ghemuită pe cimentul rece al băii şi plânge
plânge-nfundat, fără să respire
lacrimile-i umplu gâtlejul şi când simte că se sufocă
scoate un răget animalic
îşi plânge sufletul mort Hanna
sufletul ei de copil oropsit
de nimeni iubit
de nimeni mângâiat
sufletul ei de copil crescut în singurătate
sufletul ei vagabond aflat într-o continuă căutare
n-a ştiut Hanna niciodată unde să aşeze lumea strâmtă a sufletului ei
în lumea mare de dinafară
- lumea celor cu principii și onoare-
şi a tot căutat Hanna acel loc
şi nimeni nu i-a înţeles căutările
nici măcar ea, Gena, fiinţa care-o adusese în lumea plină de hăţişuri
în care Hanna nu-şi mai găsea astâmpărul
aşa a fost toată copilăria Hannei:
între fuga de acasă, căutările Genei şi bătăile crunte
a crescut Hanna și a devenit expertă în rătăciri:
ca un animal hăituit își făcea culcuș în cele mai sinistre locuri
se-nhăita Hanna cu cine apuca
lua bătaia și iar fugea
acum plânge Hanna isteric în baie
scoate sunete tot mai ascuţite de parcă primi lovituri de cuţit în stomac
se ridică în picioare şi loveşte scurt, cu forţă, cu capul de perete
pe chipul colţuros al Genei se aşterne ura ca o umbră jilavă de primăvară
și dintr-o dată sare-n sus ca un arc:
„am greşit! am greşit! cu mâna mea trebuia să te fi ucis,
”poloneza dracului”!”
zâmbește Hanna printre lacrimi
în ultima vreme-i spunea „haimana”şi „curvă polacă”
nu „poloneza dracului”
dar Hannei nu-i mai păsa.
„gata! gata! te-am suportat destul! eşti liberă să pleci unde vrei
cu bitangul tău cu tot!”
s-a oprit Hanna din plâns
se uită la străina din faţa ei cu chip schimonosit
care-i urlă fără oprire: „poloneza dracului!”, ”poloneza dracului!”
a şantajat-o, a luat-o cu binişorul, a bătut-o
până la urmă a cedat Hanna...
afară plouă cu găleata şi Gena a venit cu hoaşca de asistentă
care ura toate „râmele nenăscute”
care trebuia „să stârpească toate râmele”
că aveau să umple pământul, să-l rumege tot
să nu mai ai o gură de aer curat din cauza lor
să orăcăie și să facă munţi de rahat!
...stă Hanna dreaptă ca o sfântă în cadrul ferestrei dinspre strada mare
lumea ei strâmtă şi mizerabilă nu avea să încapă niciodată
în lumea lor mare şi plină de onoare.
Comentarii