omul singur
omul singur îşi aşază întotdeauna gândurile în cerc
le învaţă arta disimulării
apoi potriveşte monoclul pe ochiul orb şi scoate din jobenul de scamator
firimiturile cinei la care n-a venit nimeni
nu există secrete într-un univers translucid
trecutul i se lipeşte de mădulare ca o meduză caleidoscopică
parcă i s-ar fi şters jumătate de viaţă într-una dintre oglinzi
celălalt chip al său mimează cu discreţie fericirea
dar el nu-şi mai aminteşte cine e femeia care-l ţine de mână
de câteva nopţi visează stele în număr par
şi atât de aproape încât trebuie să-şi oprească respiraţia
să nu le spulbere
îl înspăimântă că ar putea dispărea până şi stelele din visul lui
mai bine le-ar socoti dispensabile
ca în ziua când şi-a aruncat la ghenă toate cămăşile
pentru că nu voia să-l recunoască vecinii cărându-şi în spate sufletul
sau mai bine ar pretinde că frumuseţea şi moartea
nu fac parte din garderobă
omul singur nu are o viaţă în plus
e doar o legendă în care îndrăgostiţii îşi înfig uneori
axul drumului
Comentarii