Am terminat de curând de scris o carte. Ca tot omul, m-am apucat să mă laud prin târg, căci ce folos este să împlineşti ceva dacă nu află lumea? Şi, printre altele, am menţionat şi faptul că am lucrat la acest proiect vreo şapte ani.

Acum, printre cei ce nu au arătat pe faţă dezinteresul faţă de realizarea mea s-au aflat nu puţini care au rămas uimiţi mai ales datorită faptului că timp de şapte ani mi-am dedicat timpul, energia şi, discutabil, talentul, unui singur proiect. Care, fie vorba între noi, nu îmi va aduce nici bani şi nici prea multă faimă... Dincolo de faptul că am fost în stare să scriu aproape 600 de pagini – toate din capul meu! – încă mai mult i-a uimit faptul că am avut atâta stăruinţă. Şapte ani fără să-mi treacă? Fără să mă plictisesc? Fără să mă apuc de altceva? Fără să-mi iau un al doilea job, dacă tot aveam chef de muncă?... Desigur, dacă aş fi ştiut acum şapte ani că îmi va lua exact şapte ani de muncă, m-aş fi lăsat. Şi eu sunt român, şi eu vreau să văd lucrul gătat ieri dacă se poate. Dar poate că mă număr printre acei români mai răbdători, mai puţin sprinţari. Sunt ardelean, e drept... Ţin minte că acum vreo zece ani m-am apucat să cresc un bonzai. Ia spuneţi, câţi români cresc bonzai? Câţi sunt în stare să planteze o mlădiţă ştiind că la sfârşitul vieţii lor ea va fi un pom înalt de-o palmă? Că va începe să aibă ceva valoare abia peste vreo sută de ani – şi nici atunci nu una mare, ci doar vreo câteva sute de dolari. O valoare mai mult sentimentală, poate. Să îl uzi zilnic, să-l porţi de la soare la umbră, să-i ciupeşti frunzele când trebuie, să-i tunzi rădăcinile, să-l împleteşti în sârme care, în câţiva ani, îi va da o formă )naturală) dinamică, în spiritul unei idei mai degrabă filozofice decât horticulturale... Nu, de chestii de astea numai japonezii sunt în stare. Numai ei pot transmite din tată în fiu moştenirea bonzaiului familial – moştenire chiar mai apreciată de moştenitori decât dacă ar fi primit orice altceva din avere. Pentru că bonzaiul este o sarcină care nu poate fi încredinţată decât urmaşului cel mai demn de încredere! Nu poate fi lăsată să se stingă o tradiţie de câteva sute de ani. Tot atât de importantă ca şi numele familiei, ca şi poziţia ei socială, ca şi cinstea de care se bucură în comunitate. Dar, cum ziceam, ca să creşti un bonzai îţi trebuie o răbdare şi o stăruinţă ieşite din comun. Şi o încredere nemărginită în destinul familiei, boltindu-se peste veacuri din generaţie în generaţie. Fără a intra în detalii filosofice care susţin un astfel de mod de viaţă – când o să am mai mult timp o să vă povestesc cum se priveşte un bolovan crescând! – trebuie să recunosc că românul, mai ales cel de la începutul mileniului trei, nu mai are răbdare. Totul trebuie trăit acum, intens. Cine mai are timp să se gândească la trecut? Cine mai are timp să privească viitorul – mai ales dacă acesta nu se rezumă la a avea o carieră, o casă, o maşină scumpă şi mulţi, cât mai mulţi bani? Unii, nu mulţi, se roagă Domnului să fie ajutaţi în acest viitor – de parcă Domnul nu are altceva mai bun de făcut decât să ne umple buzunarele. Alţii, încă mai puţini, se roagă să nu fie bătuţi de Dumnezeu pentru păcatele făcute zilnic cu voie şi fără de voie... De aceea aflarea veştii că cineva, un român, are determinarea să îşi urmeze cu dârzenie un proiect mai mult timp, chiar şapte ani, naşte uimire. E ca şi când ai planta acum o livadă în speranţa ca peste 10-15 ani vei culege nişte fructe. Ţin minte că în ’90 veniseră nişte specialişti să propună creşterea pomilor de kiwi – aclimatizaţi condiţiilor din România. Ofereau puieţi, know-how, ajutor... Câţi pomi de kiwi credeţi că sunt în ţară în acest moment? Probabil doar cei de la Grădina Botanică din Cluj. E mai uşor – şi, pentru unele buzunare, mai rentabil – să se importe kiwi din Turcia... Dar să revenim. De ce credeţi că m-am apucat să pomenesc de toate acestea? Pentru a mă lăuda, ziceţi? Nici vorbă! Mai curând pentru a da o explicaţie faptului că Centru Comunitar Românesc din BC există încă. În ciuda duşmăniilor, în ciuda pronosticurilor pesimiste, în ciuda bârfelor murdare, în ciuda nepăsării... Întâmplarea face că cei ce au pus umărul la acestă idee sunt, într-un fel, neam cu mine. Cam japonezi, adică, deşi nu avem pielea galbenă, nici ochii mici. Mai curând suntem din cei ce punem o mlădiţă şi avem răbdare privind-o cum creşte. Ştim că va creşte, dacă îi dăm destulă îngrijire. Nu am făcut fapte mari, răsunătoare, cu impact imediat – dar nu am renunţat! Şi asta este ceva. Nu ne-am lăsat, nu ne-am dat duşi... Şi acum putem spune, privind în urmă: revista a făcut trei ani de apariţii, pe coperta ei scrie „Anul 4”. Pregătim deja ediţia a 4-a a Festivalului Românesc. O ieşire de vacanţă adună peste o sută de români, aşa cum Romfestul adună aproape 1000! Cei de la Biserica Sf. Nicolae pot înţelege aceste cuvinte şi chiar le pot aproba. Şi ei sunt dintre cei statornici. Şi ei pot spune, privind în urmă: am pus ani de muncă, acum am început să adunăm fructele. Coriştii de la „Crescendo”, când îi întrebi care este cea mai de seamă realizare a lor, îţi vor răspunde: „Suntem de cinci ani!”. Da, incredibil, minunat de frumos. Calitatea spectacolelor lor se poate măsura numai prin aceşti ani de muncă. Şi mai este un lucru cu care mă pot lăuda şi eu, ca membru al BC-RCC: prima campioană naţională ieşită din pepiniera Clubului de Şah al Centrului, „Cavalerii”. După patru ani de muncă stăruitoare, timp în care valoarea fiecărui jucător a crescut de la concurs la concurs, Alexandra Botez, o fetiţă de opt ani jumătate, a devenit Campioana Canadei! Este meritul ei, a talentului ei, dar şi al instructorilor. Şi al colegilor de club care i-au făcut faţă cu îndârjire săptămână de săptămână, pregătind-o pentru Marele Concurs... Alături de cei mulţi care trăiesc clipa de azi, care pun îndârjire doar în a face rău altora, iată că sunt unii care pun azi o mlădiţă, gândindu-se la trecătorul care va mânca un fruct peste câteva decenii. Care sapă o fântână gândindu-se la urmaşii care vor bea apă proaspătă şi atunci când ei nu vor mai fi. Să mă credeţi pe cuvânt, ei sunt sarea şi dulceaţa acestei lumi. Mă bucur că stăruinţa mea de şapte ani îmi permite să mă laud: şi eu mă număr printre ei!

Nick SAVA