Când încep să citesc o carte, mintea mea se conectează la alte lecturi și începe să sintetizeze noi idei, iar eu cred că aceasta este marea plăcere pe care ți-o dă cititul cărților. Mă alătur cronicarului și trag propria mea concluzie după atâtea nopți ”câștigate”, nu ”pierdute” printre cărți (chiar dacă nu de puține ori am auzit întrebarea: dacă nu trăiești mai bine, la ce ți-a ajutat? Eu cred că mi-a ajutat să mă numesc om. Simplu,om))  „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.” (Miron Costin)

 În acest context, primul  autor de care mi-am amintit și de la care mi s-a părut firesc să pornesc  a fost Nicolae Steinhardt deși nu cred că s-a adresat doar creștinilor pentru că nu doar printre ei sunt dintre cei cu mintea pusă în stand-by.  Și spune părintele de la Rohia clar și apăsat: ”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii". Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. „Iubesc naivitatea ‒ zice şi Leon Daudet ‒ dar nu la bărboşi.” Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei, decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi (pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.”(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Pornind mai departe pe firul rememorării lecturilor mi-am amintit de o altă răstălmăcire a cuvintelor lui Iisus din Evanghelie,  atunci când anunță că nu ”pacea” a venit s-o aducă pe pământ ci ”sabia”, ”lupta”, deci, ”agonia”. Probabil că restrângerea în timp a sensurilor unor cuvinte, dar și pătrunderea limitată a sensului acestora a dus la neînțelegere și mai grav la răstălmăcire. În mintea noastră, ”pacea” despre care se vorbește în Evanghelii este viața adevărată, iar ”lupta” înseamnă moarte și nimic altceva. Dar și una și cealaltă sunt fețele agoniei, ale  existenței. Este un paradox, dar gândul trebuie să treacă mult mai departe de primul înțeles și sensul ultim al acestor cuvinte este că omul trebuie să trăiască într-o continuă zbatere, să nu se lase doborât la pământ de necazuri-fiecare din noi își poartă propria cruce- să nu primească totul de-a gata fără să cerceteze, fără să se îndoiască. Aceasta este de fapt viața omului pe pământ: o luptă, o agonie, o continuă căutare îndoindu-se și cugetând până ajunge să gândească cu propria minte. Câți mai înțeleg importanța acestui lucru, aparent, mărunt și la îndemână: să gândești cu mintea ta, să ai ideile tale pentru că de aceea ți s-a dat liberul arbitru. Există o frază a lui Unamuno care îmi place foarte mult și care sintetizează tocmai această capacitate umană determinantă în situarea omului în vârful piramidei vieții acolo unde se consideră a fi, însă de multe ori fiind doar o auto înșelătorie, o lipsă de conștiință a propriei limitări.

Și iată fraza: „Afirm, cred, ca poet şi creator, privind spre trecut, spre amintire; neg, ca om care raţionează, ca cetăţean, privind spre prezent; şi mă îndoiesc, lupt, agonizez, ca om şi creştin, privind spre viitorul irealizabil, spre eternitate."

”Agonia” lui Iisus pe cruce a fost tocmai pentru a–i arăta omului că viața nu este un loc căldicel în care vii și te poziționezi într-un ”dolce farninente” așteptând să-ți pice totul de-a gata. Dar pentru ca omul să–i urmeze exemplul trebuie să înțeleagă că nu-i altă cale decât să-și folosească gândirea proprie, să cerceteze, să se îndoiască, să se lupte pentru fiecare gură de aer pe care o respiră.

Privind în jur, văd o lume din ce în ce mai preocupată de sine, de orgoliul personal, de încărdășire pe criterii pur mercantile, aceasta fiind, uneori, așa-zisa intelectualitate, acea categorie socială care se află în topul  celor care gândesc cu mintea proprie.   Aud o diversitate de opinii, și lucrul ăsta nu e rău, doar că mult prea mulți se concep altceva decât ceea ce sunt doar pentru simplul fapt că pun pe hârtie tot ce le trece prin cap, mai trăgând cu ochiul pe ici- pe colo, înconjurându-se de câte un alai de admiratori și tot tacâmul: intelectuali!

Sigur  mi-am pus și eu întrebarea ce este acela un intelectual? Unul care lucrează cu capul? Care publică multe cărți și câteodată ajunge un personaj notoriu în societate? Cel care îi învață și pe alții? Câteva răspunsuri le-am găsit în lectura  cărții sociologului (cărturarului)  Wolf Lepenies, ”Ce este un intelectual european? Intelectualii și politica spiritului în istoria europeană”. (Ca o paranteză: cât de departe sunt mulți dintre sociologii, chiar și psihologii noștri de statura unui veritabil om de știință, dar și om de cultură, totodată! Ăsta e un alt subiect.) Wolf Lepenies ține o serie de conferințe în care sunt relevate conexiunile strânse dintre cunoaștere, evoluția societății, capcanele ideologiilor care bântuie omenirea și șansele intelectualilor de a se ține departe de flacăra arzătoare a totalitarismelor.  Cartea mi se pare a fi o lectură potrivită acum când  mulți dintre cei care își spun ”intelectuali” răspund cerințelor societății  în care trăiesc printr-o tăcere asurzitoare sau se poziționează de partea Răului, a Diavolului trăgând după ei mulțimi imbecilizate de autosuficiență, de ură, de prostie. (va urma)