Să fii viu înseamnă să nu știi ce faci, dar să faci ceva. Și să nu-ți fie frică de nimic. Nici măcar de consecințe. Așa e toată viața, indiferent prin ce experiențe treci. Durerea face parte din proces și e foarte important s-o simți cu toți porii. Cele mai radicale modificări de perspectivă apar la capătul celor mai negre perioade. E foarte important să ai niște criterii corecte după care să te judeci pe tine și după aceleași standarde să-i evaluezi și pe cei din jurul tău. Mai clar spus, să ai anumite valori pe care să le respecți, indiferent de conjunctură.

Chiar dacă viața ți-o trage...

În ultimele luni ale lui 1944, după aproape un deceniu de conflict, Japonia se afla la pământ din toate punctele de vedere. Pe 26 decembrie 1944, sublocotenentul Hiroo Onoda, din Armata Imperială Japoneză, este trimis în insula Lubang, din Filipine. Misiunea lui era să lupte cu orice preț împotriva Statelor Unite și să nu se predea niciodată. Și el și comandantul său știau că era o misiune sinucigașă. În februarie 1945, americanii ajung la Lubang și cuceresc insula. Majoritatea soldaților japonezi sunt uciși, Onoda și trei dintre oamenii săi reușesc să se ascundă în junglă. De  acum încolo începe războiul de gherilă împotriva americanilor și-a populației autohtone. După o jumătate de an, Statele Unite aruncă bombele atomice asupra orașelor Hiroshuma și Nagasaki, fapt care duce la capitularea Japoniei.

Mii de soldați japonezi au rămas risipiți prin insulele din Pacific și au continuat să lupte neștiind că războiul se sfârșise. Armata SUA împreună cu guvernul Japoniei au aruncat zeci de mii de broșuri, în zonă, prin care anunțau că războiul se sfârșise. Onoda și oamenii săi au citit și ei aceste broșuri, dar, spre deosebire de ceilalți, au decis că sunt false și au continuat lupta de gherilă arzând broșurile.

Au trecut cinci ani, americanii plecaseră de mult acasă, iar fermierii și pescarii din insulă încercau să revină la viața normală. Numai Onoda și oamenii lui au rămas pe poziții, au continuat să ardă recoltele, să ucidă animalele, să-i împuște pe localnici. Guvernul filipinez a împrăștiat noi broșuri în care le cereau japonezilor să iasă din junglă că războiul se sfârșise. În 1952 guvernul japonez face un ultim efort de a-și scoate luptătorii risipiți prin ascunzătorile lor din Pacific. Li se aruncă din avion scrisori și fotografii  cu familiile soldaților. Onoda refuză în continuare să creadă mesajele gândind că era doar o șmecherie pusă la cale de americani.

Sătui de teroare, localnicii s-au înarmat și încep să riposteze. În 1959, unul din camarazii lui Onoda s-a predat, iar altul a fost ucis. După încă zece ani, ultimul camarad al lui Onoda este împușcat într-o încăierare cu poliția locală. Onoda, care își petrecuse mai mult de jumătate de viață în junglă, rămâne singur. În 1972, presa japoneză continuă să scrie despre enigmaticul luptător, iar guvernul japonez și cel filipinez trimit echipe în căutarea lui. Povestea locotenentului Onoda capătă dimensiunea unei adevărate legende. Unii îl idealizează, alții îl critică și îl demonizează, iar alții afirmă că e doar un personaj fictiv.

Anecdotic sau nu, despre povestea lui Onoda află în același an un tânăr japonez, aventurier și hipiot, Norio Suzuki, spirit liber și ușor țicnit care-și trăia viața după cum îl tăia capul. Și, acest hipiot vagabond care abandonase școala, muncea pe la ferme pentru un blid de mâncare și dona sânge pentru a-și plăti cazarea, decide că viața lui poate fi împlinită dacă găsește trei lucruri: pe Onoda, un urs panda și pe Omul Zăpezilor.

Așadar, pleacă la Lubang și intră imediat în junglă fără să fie inițiat în tehnicile de recunoaștere și în războiul de gherilă, total neînarmat și nepregătit. Strategia lui era simplă: să-l strige pe Onoda și să-i spună că Împăratul era foarte îngrijorat din pricina sa. L-a găsit în 4 zile. Doi aventurieri, la fel de bine intenționați, fiecare pentru propria cauză, s-au întâlnit în cele mai ciudate împrejurări.  Norio Suzuki a rămas o vreme în junglă alături de Onoda și chiar s-au împrietenit. L-a întrebat pe Onoda de ce continua să stea în junglă și acesta i-a răspuns că primise ordin de a nu se preda niciodată. Vreme de 30 de ani respectase ordinul de a nu se preda. La rândul lui, Onoda l-a întrebat pe Suzuki cum se face că un fluieră- vânt ca el a decis să-l caute. Suzuki i-a spus despre cele trei dorințe ale lui. Don Quijote și Sancho Panza în variantă japoneză- unul își sacrificase aproape toată viața pe altarul unui război fantomă, celălalt căuta himere. După câțiva ani avea să moară în munții Hymalaia căutându-l pe Omul Zăpezilor. Pe Onoda și ursul panda îi găsise. La prima vedere, cauzele pentru care s-au sacrificat cei doi eroi par iluzorii și distructive. Inutile. Și totuși, Onoda avea să declare mai târziu că nu regreta nimic. S-a declarat chiar mândru că-și sacrificase viața servind un imperiu inexistent. Probabil că și Suzuki dacă ar fi trăit n-ar fi regretat nimic de vreme ce făcuse exact ceea ce visase să facă. Ei și-au ales singuri modalitatea în care să sufere, chiar dacă o făceau pentru aventură, în condiții deloc simple. În cazul lor suferința a însemnat ceva, a servit unei cauze mari- așa cum o vedeau ei. Și pentru că a avut o semnificație, ei au fost capabili să o suporte, ba chiar să fie mândri de ea și să se bucure.

Hiroo Onoda s-a întors, în 1974, în Japonia, unde a devenit un fel de celebritate,  a fost plimbat pe la toate posturile radio și a publicat chiar și o carte. Ba a primit și o mare sumă de bani din partea guvernului.

 Partea întunecată a poveștii de-abia de-acum urmează: ceea ce a găsit în Japonia l-a oripilat. Cultura consumeristă, capitalistă, superficială care pierduse orice tradiție a onoarei și a sacrificiului, valori în spiritul cărora fusese educată generația lui. A încercat să-și folosească celebritatea pentru a promova valorile Vechii Japonii. A fost privit ca o ciudățenie, ca o relicvă bună de dus la muzeu. Și, culmea! Nu singurătatea și condițiile de viață precare din junglă l-au demoralizat, ci traiul cel nou. În junglă, viața lui avusese un sens, suferința îi fusese suportabilă, ba cumva plăcută. Aici, în țara populată cu hipioți și cu prostituate îmbrăcate după moda vestică, s-a confruntat cu crudul adevăr. Lupta lui nu însemnase nimic pentru nimeni. Și pentru că suferința lui își pierduse semnificația a realizat că-și irosise 30 de ani din viață de pomană. În 1980 și-a făcut bagajele și s-a mutat în Brazilia unde a trăit până la sfârșitul vieții.