„Eheu fugaces, Postume, Postume labuntur anni...” (Horaţiu)

un vânt cu miros de trandafiri înzăpeziţi
şuieră trist
printre crengile umede vestind
sosirea unui vag anotimp
în parcuri
albele statui şi-au anunţat triumfal
sfârşitul
coborând de pe socluri
cu un simplu gest
aşa cum
altădată bunicul
cu două degete albe şi reci
mi-a atins
fruntea de copil
în semn de binecuvântare
au venit apoi nopţile
şi gândurile au pornit a-şi scutura
coama nărăvaşă
prin labirintul coridoarelor înguste
ale vieţii
sufletul mi se decojea ca o rană
ce da să se vindece
nu-şi mai găsea răgazul şi putinţa
nu mai ştiam
în ce poveste
să-mi găsesc locul
unde să-mi sprijin
umărul şi tâmpla...
zilele-mi semănau una cu alta
privirile mi se subţiau ca o aţă
şi degetele mele
tot mai albe şi mai descărnate
simulau
fix la ora şapte
gestul definitiv al binecuvântării