a-16-a zi: UITAREA

a-16-a zi: UITAREA

Un lucru simplu, iată, s-a produs:
O gâză, pe un drum în calea mea,
A fost strivită. Viaţa i-a apus.
Dar cine-şi va mai aminti de ea?

Oare chiar tot ce-n lumea asta moare,
Fie că-i gâză, iarbă, floare, pom,
Dispare-n urma noastra în uitare,
Deşi au suflet toate, ca un om?

Eu zic că, uneori, cel ce-a murit
Şi i-ai aflat suspinul lung şi greu,
E mult mai demn să fie pomenit
Şi să rămână-n suflete, mereu.

Tu, gâză ce-ai murit, biata de tine,
Tu care-ntotdeauna simplu mori,
Faci ca să plângă inima în mine,
Căci ai pierit fără alai şi flori.

Ce mult aş da ca ţie să-ţi pot spune
Că s-a pierdut ceva din lumea-ntreagă
Şi că din gândurile mele bune
Ceva de tine necurmat se leagă.

Eu tot mai cred că s-ar putea odată
Să fac ca lacrimile mele toate,
Ce se pornesc din inimă curată,
Pe tine să te-ntoarcă de la moarte.

Cine pe tine te va pomeni,
Cine va şti că ai trecut pe drum,
Te va striga când tu nu vei mai fi
Şi va privi spre iarba ca de fum?

Se-ntunecă privirea şi gândesc
Că amintirea mi-a luat cuvântul.
Stau singur şi în iarbă te privesc.
Ţi-au risipit făptura şi avântul.

Nu vei mai spune tu, la toţi ai tăi,
Cât e de mare lumea şi frumoasă.
Tu n-ai ştiut că sunt şi oameni răi.
Ei te-au oprit să te întorci acasă.

Te-au părăsit în drum, faptură mică.
E mai săracă lumea fără tine.
Şi eu sunt singur şi mi-e tare frică.
Nu mai pleca, rămâi aici, cu mine!


Desen realizat de Ionuţ Mădălin Chârţea, cl. a IV-a, Şcoala generală nr.28, Braşov