Eroul lui Sorescu este opusul omonimului său biblic, închis pentru necredinţă şi eliberat după pocăinţă, fiind înghiţit de chit pentru că voia să fugă de misiune. Nu are nici o şansă de salvare, astfel încât, sfârşeşte tragic, sinucigându-se. „Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”, spune autorul.

Omul are de ales între păstrarea demnităţii umane, ca principiu de existenţă, și renunţarea, supunerea în faţa unei autorităţi, a unei Puteri absolute, care să-şi asume responsabilitatea existenţei sale. Mântuirea omului constă tocmai în eliberarea de povara liberului arbitru, blestem ce-l apasă ca urmare a căderii în păcat. Marele Inchizitor ("Frații Karamazov") oferă varianta salvării prin asumarea de către Putere a întregii responsabilităţi pentru că omul singur nu-i capabil, sufletul lui fiind „larg, mult prea larg” cum spune Ivan Karamazov.

Aceeaşi soluţie o oferea şi Th. Hobbes în al său model de stat totalitar, "Leviathanul”, în care responsabilitatea individuală şi diversitatea sunt anulate şi controlate pentru a asigura liniştea socială şi „pentru a stârpi definitiv acel război al tuturor împotriva tuturor”.

Numai că, omului nu i-a fost dată dreapta măsură, după ce a gustat din fructul oprit. Lepădându-se de Dumnezeu, el îşi caută suprema desăvârşire: şi atunci când o face în numele naivităţii şi al fericirii primordiale (propusă de Marele Inchizitor), dar şi când o face în numele ideii de om care se autodepăşeşte, de supraom.

 Indiferent de soluţia aleasă, cade în ispită; agonia omului devine creatoare numai atunci când e transfigurată de Iubire, calea pe care Isus a venit să i-o arate.  Când nu-şi poate asuma calea arătată de Isus, cedând propriei dispute existenţiale, e posibil să cedeze în faţa demoniei însingurării sau a ispitei înrobirii, propusă de promotorii totalitarismului.

Printre apologetii singurătăţii, ai individului alienat, neînţeles de ceilalţi îl găsim pe Nietzsche cu al său supraom (deşi Berdiaev afirma că „adevăraţii atei îl iubesc nebuneşte pe Dumnezeu”) căci „...omul nu se naşte cu un suflet, ci moare cu el–atunci când şi-a făurit unul.”(Unamuno). În anii de relativ echilibru mintal, el conferea nihilismului său un caracter polemic, negator, cu deschiderea unor noi perspective de viitor. În acelaşi spaţiu rarefiat al alienatului aflat „pe culmile disperării” se situează omul lui Cioran: veşnic străin, alungat din existenţă, un damnat în singurătate. Dar literatura a fost dintotdeauna un proces făcut societăţii în care apare celălalt tip de însingurat, opusul supraomului, vinovatul fără vină, pierdut în labirinturile suferinţei, deşeu al societăţii, culpabil pentru vini imaginare-subumanul.

Într-o lume care marginalizează, supercivilizată, populată de indivizi ce se desfată în hedonism, într-un estetism facil şi înşelător, omul îşi pierde semnele de recunoaştere.

Lipsit de iubire, lipsit de comunicare, simţindu-se condamnat să trăiască în situaţii limită fără un punct de sprijin, neavând un minim spaţiu de recul, trece in confuzie, în buimăceală până la claustrare. Mă gândesc la eroii lui Sartre, Kafka, Beckett...În aceste situaţii absurdul devine tragic.